Christian Sabbagh. „Îmi place să cochetez cu pericolul“

„Băieţi buni“, „17“, „Vine Poliţia“… Toate proiecte de televiziune şi toate încercări de a arăta realitatea din stradă… Dar niciunul nu a reuşit şi nu a avut succesul pe care îl are de 8 ani consecutiv „112. Poliţia în acţiune“, emisiunea de la Prima TV a lui Christian Sabbagh, cel care aduce strada mai aproape ca niciodată… Trăieşte într-o lume în care crima, violenţa, traficul de droguri, prostituţia, şi mai nou traficul de influenţă şi corupţia sunt noţiuni uzuale… Şi cu toate astea recunoaşte că, deşi dezamăgit, este un idealist care încă mai speră la o lume mai bună pentru copiii lui…

 

Christian Sabbagh: S-a diversificat, în sensul că avem mai multe emisiuni. Vorbim despre Direcţia Generală Anticorupţie în acţiune, DGA în acţiune, Poliţia de Frontieră în acţiune, Jandarmeria în acţiune, şi Poliţia în acţiune, vechiul format. De ce? Pentru că societatea impune lucrurile astea. Oamenii nu conştientizează că a da cuiva un telefon şi a-l ruga să îţi faciliteze sau să îţi rezolve o anume treabă este o infracţiune, înseamnă trafic de influenţă. Şi mai bine previi sau arăţi oamenilor ce se poate întâmpla atunci când ei vor sa ajute, fie pentru bani, fie de bună voie. Cu siguranţă trebuie să dai şi exemple, şi de aceea am spus că cel mai bine este să facem un format nou. E foarte adevărat că de multe ori lucrurile astea îi privesc şi pe poliţişti, pentru că de multe ori mi s-a atras atenţia că sunt un apărător al poliţiştilor şi că niciodată nu i-am criticat.

 

C.S: Nimeni nu este perfect, dar nu poţi vorbi despre o instituţie ca fiind coruptă. Sigur, în orice instituţie există oameni care se vând pentru un preţ de nimic sau pentru o sumă mai mare, dar nu cred că instituţia asta a poliţiei este cea mai coruptă dintre toate instituţiile existente în România. Una peste alta, sigur, trebuie să arăţi că sunt oameni care, într-un anume moment din viaţa lor, trec de cealaltă parte a baricadei. Pe aceşti oameni trebuie să îi arăţi, să îi vadă opinia publică, să tragă învăţăminte din lucrurile astea, pentru că nu sunt normale în nicio societate din lume.

E o încercare. Acum, e foarte adevărat că nimeni n-a rezolvat această problemă a corupţiei, nici în Statele Unite, nici în Franţa. Probabil câtă vreme vor exista bani şi funcţii, vor exista şi influenţe si oameni necinstiţi, şi aşa mai departe. Eu zic că e o picătură într-un ocean, şi din toată povestea asta sper ca opinia publică să tragă învăţăminte. Are şi un rol preventiv, noi nu facem spectacol de dragul spectacolului. Nu condamnăm oameni, suntem relee de retransmisie. Câtă vreme este vorba de prezumpţia de nevinovăţie, acelor oameni nu li se va destăinui identitatea, nu li se va vedea faţa... Pe de altă parte, mă refeream la traficul de droguri. Sigur, există reţele cam peste tot, grupări mici sau mai mari, dar ne-am gândit să facem o emisiune cu acei oameni care pur şi simplu capturează sau demontează reţele, baroni cu conexiuni internaţionale, transnaţionale. Şi aici ne-am referit la Poliţia de Frontieră, şi la Direcţia de Crimă Organizată şi Departamentul Criminalităţii Transfrontaliere.

 

C.S: Da, la un moment dat... Acum chiar a trebuit să spargem gheaţa, să intrăm cu berbecul, cum se spune, în viaţa unora. Vom dezvălui doar cazurile în care instanţa s-a pronunţat, în care oamenii au fost condamnaţi definitiv, nu vom putea fi acuzaţi că am încercat să influenţăm justiţia. Gândiţi-vă că e vorba de miliardari aici. Ca să pregăteşti o operaţiune transnaţională, un trafic transnaţional de droguri, e vorba de miliarde. Oamenii ăia se cam joacă cu viaţa multora. Şi atunci când dintr-un circuit de crimă organizată scoţi foarte mulţi bani, cam toată lumea are probleme. Au fost cazuri când avocaţii au fost lichidaţi, pentru că li s-a părut lor că nu au fost bine reprezentaţi. Sigur, nu vorbesc de România, nu am înregistrat un astfel de caz până acum. Autorităţilor le-au trebuit vreo 20 de ani ca să recunoască faptul că în România traficul şi consumul de droguri au atins stadii alarmante. Până acum 10 ani, toată lumea spunea că situaţia este sub control. Zilnic, numai în Bucureşti se vând 2,5 kg de droguri dintre cele mai puternice, la nivel de doză, şi mă refer aici la traficul stradal.

Dincolo de emisiune, ce s-a întâmplat nou în viaţa ta de la ultima întâlnire?

C.S: Ne chinuiam de mult să avem un copil şi Dumnezeu ne-a răsplătit răbdarea, chiar într-un moment în care nimeni nu mai credea că vom putea avea un copil. Chiar acum o lună şi jumătate, soţia mea născut o fetiţă. Sunt proaspăt tătic, şi cred că este cea mai mare realizare să ai şi băiat şi fată. La ei mă gândesc cel mai mult în momentul de faţă, şi de aici poate şi ura mea şi insistenţa asta, specifică jurnalistului de altfel, de a trata subiecte gen traficul de droguri, tâlhăriile, jafurile, aceste infracţiuni care ne dau un sentiment de nesiguranţă.

 

C.S: Trăim într-o lume foarte dură şi care devine din ce în ce mai dură. Să îţi dau un exemplu care m-a făcut să mă îndoiesc că toate aceste modalităţi de a contracara infracţionalitatea au sorţi de izbândă. Acum câteva luni băiatul unui poliţist de la antridrog a murit dintr-o supradoză. Îţi dai seama unde a ajuns societatea asta? Cât de teribilă e lumea în care trăim, că tocmai copilul unui om chemat să apere legea, să lupte împotriva infracţionalităţii, să fie omorât de droguri? Mie mi se pare că trăim ca într-un coşmar. E foarte adevărat că orice om spune „eu n-am nicio treabă, de mine sau de copiii mei nu se atinge nimeni“, dar nu poţi şti în ce anturaj periculos poate să cadă copilul tău, nu poţi să îi pui pază permanentă, nu poţi să îi interzici să iasă în oraş cu colegii, pentru că altfel n-ar mai avea copilărie, ar fi un copil crescut într-un glob de cristal şi atât!

 

C.S: Noi suntem doar relee de retransmisie, noi încercăm să arătăm că societatea a picat pe o pantă şi se afundă tot mai rău. Lucrurile nu intră pe un făgaş normal. Poate e prea multă libertate, poate am importat noi legi prea blânde. Nu există o soluţie, iar eu viitorul nu-l văd roz. Infracţiunile cu violenţă au crescut, sunt noi modalităţi de a comite infracţiuni. Dacă în urmă cu 10 ani se folosea cuţitul, mai nou se foloseşte arma. Toţi aceşti indivizi care folosesc arma nu au arme de jucărie, de autoapărare. Folosesc arme cu glonţ, introduse pe căi ilegale. Vezi tu, deschiderea asta a graniţelor, înseamnă implicit şi probleme. Poţi să te trezeşti cu un dement care iese în stradă cu o mitralieră şi ciuruie tot ce îi iese în cale. La vamă nu mai există controale, graniţele sunt libere, poţi să aduci ce vrei. Drept dovadă, în toate raziile în mediile interlope se găsesc arme, şi arme dintre cele mai periculoase, nu vorbim despre pistoale de mic calibru sau revolvere, ci de arme automate.

 

C.S: Mă sperie indiferenţa oamenilor. Ei asistă la spectacolul ăsta şi nu reacţionează în niciun fel, fie de teamă, fie pentru că nu vor să aibă de-a face cu lideri ai lumii interlope sau cu justiţia. Câtă vreme oamenii, opinia publică, nu au reacţii dintre cele mai dure, nu o să se schimbe nimic. Nu poţi lăsa lucrurile aşa la nesfârşit, nu poţi să ştii că vecinul tău vinde droguri şi tu să închizi ochii, să te faci că nu vezi. Sigur, e teama aia firească a oamenilor că dacă denunţă pe cineva, acela se va duce la puşcărie, şi rudele lui îi vor bate copilul, îl vor omorî sau îi vor da foc la casă. Dar dacă vom trăi permanent cu teama asta, ei, lumea interlopă, vor câştiga războiul. Pentru că nimeni n-o să poată stăvili acest fenomen internaţional, când noi oamenii nu îi sprijinim. Nu există reţinere făcută pe domeniul public, unde oamenii să nu aibă reacţii dintre cele mai ciudate şi diverse. La un moment dat, ei pactizează cu infractorul reţinut.

 

C.S: Într-adevăr, în tacticile poliţiste, se spune că este bine să faci o reţinere undeva nu există foarte multă lume, pentru că furia mulţimii nu o poţi controla, şi se pot isca noi incidente, oamenii să vrea să-l scape, să le fie milă. Oamenii nu pot înţelege că el face rău. Oamenii văd într-un poliţist de la flagrant un corupt, un bandit. Că li se induce sau nu, că asta e starea lor, nu ştiu... dar este nefiresc. Eu n-am văzut asta nicăieri în lume. N-am văzut de asemenea nicăieri, cum un poliţist este scuipat, înjurat, lovit... Si ştii ce este mai grav? Însăşi autoritatea statului este pusă în pericol, dacă individul nu are respect faţă de haina statului, îţi dai seama ce se întâmplă cu tine? Că te joacă în picioare în stradă şi nimeni nu intervine?

C.S: Nu poţi să nu ai încredere! Există oameni corupţi, dar exista şi instituţii chemate să combată acest fenomen. De asta există DNA, DGA şi aşa mai departe, dar nu înseamnă că toţi sunt corupţi. Faptul că sunt mediatizaţi zi de zi, că se scrie în presă despre ei, nu înseamnă că sunt toţi aşa. Sunt şi oameni corecţi, cinstiţi, care se chinuie cu familiile lor, cu copiii, şi locuiesc într-o garsonieră. Oamenii ăia, crede-mă, trăiesc din salariul pe care îl iau de la stat, nu au cerut niciodată un leu şi nu şi-ar păta niciodată onoarea pentru un pumn de bani.

 

C.S: În primul rând cum m-au educat şi pe mine părinţii. În primul rând o educaţie religioasă. O să încerc să le explic - deşi când eşti copil vezi lumea altfel - care sunt pericolele care îi pândesc, ce înseamnă anturaj, să le verific toţi prietenii începând cu grădiniţa. E destul de greu, iar eu chiar mă gândesc că la un moment dat va trebui să renunţ la meserie şi să mă ocup de creşterea copiilor.

 

C.S: Sigur că aşa devii paranoic, iar copilul va fi unul timorat şi fără identitate. La modul discret, dar crede-mă, mă gândesc serios să o fac. Oamenii nu au timp, iar eu ca să am grijă de copilul meu ar trebui să nu am niciun serviciu.

 

C.S: Societatea s-a schimbat total faţă de ce se întâmpla acum 30-40 de ani. Nu existau pericolele astea, nu erau la tot pasul. Statul avea un control, mai ales în România, În perioada adolescenţei mele, chiar nu existau pericole. Ce puteam eu să fac în 1985, când statul controla totul? Te duceai la discotecă şi ce puteai face acolo, să bei? Şi în Occident, până în anii 80 instituţiile de acest gen aveau nişte legi foarte dure. Nu ştiu dacă îţi aminteşti filmele perioadei, în care anchetele se purtau cu lămpi, cu bătăi... Oamenii ştiau de frică, exista un fel de spaimă. Sigur, nu sunt adeptul torturării cuiva, dar sunt adeptul unor legi dure şi aspre, ca să dai exemple. Până când unul nu primeşte o condamnare exemplară, cu siguranţă n-o să potoleşti pe nimeni.

 

C.S: Familie, Dumnezeu şi educaţie, cultură. Nu poţi face nimic fără identitate. Ar fi păcat ca ei să nu cunoască istoria Feniciei sau istoria României, oriunde am pleca în lumea asta. Mai puţin banii. Nici pe mine nu m-au învăţat părinţii mei cu bani, şi nici eu n-aş vrea să-i învăţ. Şi, oricum, nu e bine să fii sclavul banilor în general.

 

C.S: De acord, dar asta nu înseamnă că trebuie să aprecieze banii. Eu de exemplu, n-am nicio afacere. Crezi că, în mod normal, dacă iubeam banii, nu îmi deschideam afaceri, magazine? Hobby-ul meu sunt armele, crezi că nu îmi deschideam un magazin de arme? Sau orice altceva... Dar nu ştiu, nu mă pricep, nu îmi place. Într-adevăr, să cheltuiesc e ok...

 

C.S: Singurul meu hobby, unde într-adevăr şi pierd, este să îmi schimb maşinile, cam la fiecare două luni. Acum, mi-a pus capac un eveniment, şi o să fiu cel mai conservator om din punct de vedere al maşinilor. Dar, oricum, câtă vreme nu produci, sacul ăla se subţiază, iar eu mă gândesc să le asigur copiilor mei un viitor liniştit, dar cum spune francezul „L’oiseau doit voler de ses propres ailes“ („Pasărea trebuie să zboare cu propriile sale aripi“), aşa că trebuie sa înveţe şi ei, la rândul lor, cum am învăţat şi eu.

Eu niciodată nu m-am bazat pe mama sau pe tata.

 

C.S: Nu, eu ca profesie sunt reporter. Şi aşa îmi place să fiu. Arăt eu ca o vedetă? Eu sunt un om normal, un reporter care stă permanent în stradă, ia pulsul străzii şi le arată oamenilor realităţi cotidiene, lucruri pe care ei nu o să le vadă niciodată, pentru că ce om sănătos ar umbla la 12 noaptea prin Ferentari, sau în orice zonă de periferie?

 

C.S: Visul meu a fost să devin poliţist, dar nu s-a putut pentru ca mama era căsătorită cu un cetăţean libanez, nu aveam un dosar bun de cadre şi nu a mers. S-a mai scris, am citit şi eu că mi s-ar fi propus să devin poliţist. Dar pentru asta ar trebui să o iau de la capăt, dar mi-ar surâde ideea. Consider că, la fel ca şi în jurnalism, îi ajuţi pe oameni, veghezi la siguranţa lor.

 

C.S: Nu mi s-a propus funcţia de manager, dar cred eu că ar trebui să existe mai multă deschidere către public. Şi noi avem uneori probleme. Eu nu am probleme doar cu infractorii… Sunt şi oameni din poliţie care îmi pun beţe în roate, pentru că li se pare lor că le-as periclita funcţiile, că aş candida la vreun post de comisar sau subinspector. Sunt reticenţi sau o fac din răutate, pentru că atunci când tu vrei să ajuţi nişte oameni, să arăţi telespectatorilor eforturile pe care le fac poliţiştii pentru a combate infracţionalitatea, sau care sunt problemele cu care se confruntă ei zi de zi, unora nu le convine. Se întâmplă să vrei să faci un subiect şi să te amâne până la calendele greceşti, sau îţi închid telefonul în nas… Sunt cazuri rare, dar se întâmplă.

 

C.S: Mereu. A mea mai mult, pentru că soţia stă acasă, are grijă de copil. Recent chiar s-a întâmplat un incident. E urât când nişte infractori ajung să te ameninţe în secţia de Poliţie, şi să îţi spună că „Mâine, dacă vreau, mă duc şi o regulez pe aia în secţie“, şi era vorba de soţia mea. Fără ca nimeni să se sesizeze, să facă vreun raport.. Îţi dai seama cât tupeu au anumiţi indivizi în lumea asta? Dacă ai fi slab de înger, crede-mă că ai deveni un tip care s-ar feri şi de umbra lui şi ar renunţa la tot. Sigur că oamenii ăştia, când fac astfel de ameninţări le şi pun în practică, atunci când se întorc de prin puşcării, sau aşa mai departe. Eu am norocul că încă sunt arestaţi cei grei, dar vine şi ziua când vor fi liberi. Şi lovesc mişeleşte, lovesc unde te doare cel mai mult. Asta e problema.

C.S: N-ai ce să faci, decât să apelezi la justiţie. Pot să îmi fac eu dreptate singur? Nici nu sunt adeptul acestui lucru, nu e normal, nu pot să-i instig pe oameni să îşi facă dreptate singuri.

 

C.S: Sincer să-ţi spun sunt destul de mâhnit vis-a-vis de tot ce se întâmplă. Nimic din ceea ce scontam eu nu s-a întâmplat. Infracţionalitatea a crescut, traficanţii de droguri s-au înmulţit, nu ai nicio satisfacţie. Câştigi nişte războaie mici, dar ele sunt de uzură, te dezarmează la un moment dat, începi să ai piedici, bariere, să îţi dai seama că ceea ce faci este muncă în zadar şi că nu te apreciază nimeni. Eu mi-am făcut numai duşmani, eu nu pot să spun că sunt un reporter iubit sau o vedetă, cum spui tu. Eu sunt un om pe care l-ar mânca ăştia în cinci secunde, şi cu toate astea încerc să-i sfidez, să merg singur pe stradă, să mă duc în bârlogurile lor. Mesajul meu e „uite că vin aici, la tine acasă, să văd, ce-mi faci?!“

 

C.S: Continuu, îţi dai seama! Pot să las bagajele jos, să las armele? Ce să fac, să îmi duc sculele în pod, sau să încep să mă vait? Continuăm! E un joc, îmi place să cochetez cu pericolul. Asta e viaţa mea, am intrat în hora asta, trebuie să joc până la capăt.

 

C.S: Da, să ştii. Eu am terminat filozofia, dar principiile mele sunt idealiste. Cred în utopii, şi cred cu convingere! Dacă n-aş crede în ele, în momentul ăsta n-aş mai fi lângă tine, n-aş mai lucra în televiziune. Eu cred că într-o zi lucrurile se vor schimba, dar deocamdată nimeni n-are răbdarea şi nici intenţia să schimbe ceva. Eu asta văd. Să fii tăinuitor e o infracţiune, să vezi şi să taci, să nu iei atitudine...

 

C.S: Da, e o utopie. De multe ori mă bufneşte şi pe mine râsul pentru că eu consider că încerc marea cu degetul. Au fost suficienţi oameni care au crezut în ideile mele şi pot să-ţi dau exemple cu sutele, oameni care au trecut peste teama asta şi au denunţat abuzurile, şi astea sunt nişte bătălii câştigate. Prin simpla mediatizare a unor cazuri, am reuşit să curăţăm nişte străzi. Dar sunt războaie mici, foarte mici, câţiva soldaţi şi niciun locotenent, niciun general... Căpeteniile mari stau bine merci.

 

C.S: Da, dovadă că suntem în al 8-lea an consecutiv. Oricum, e un succes jurnalistic dintr-un alt punct de vedere. Această emisiune are un profund caracter preventiv. Ea îţi arată de ce trebuie să te fereşti, ce pericole îl pândesc pe copilul tău atunci când iese din casă, la ce riscuri te supui dacă te plimbi noaptea prin Ferentari, de ce nu e bine să urci cu un necunoscut în lift ,etc. Numai că eu dau exemple concrete, reale şi dau şi soluţii pentru ce ar trebui oamenii să facă pentru a nu cădea victime.

Emisiunea este urmărită nu numai în România ci şi in afară. Olandezii au avut recent un caz despre doi români care au comis un jaf armat într-o casă, se vedeau dar nu se deşluşeau chipurile lor. Poliţiştii din Olanda au luat legătura cu poliţiştii de aici şi au cerut ca acele imagini să le difuzez în cadrul emisiunii „Poliţia în acţiune“, pentru că din punctul lor de vedere, aceasta era singura care ar putea, prin mediatizare, să îi găsescă pe acei autori. Şi aşa a fost. La nici patru zile după ce am difuzat-o, autorii au fost prinşi undeva la Braşov, iar autorităţile olandeze îi căutau de vreo doi ani şi jumătate. Ancheta intrase, practic, în impas. A fost foarte mediatizat, şi unele posturi chiar au spus că infractorii au fost prinşi după ce chipurile lor au fost difuzate la „Poliţia în acţiune“. Şi în Spania sau în Italia, voiam să mergem să facem câteva materiale şi oamenii îmi spuneau să nu vin undercover, pentru că acolo toţi mă ştiu, toată lumea se uita la „Poliţia în acţiune“.

 

C.S: Sunt inspirate din realitatea străzii, cu siguranţă, din reality show-uri gen „Poliţia în acţiune“, din alte seriale americane, dar adaptate în varianta dâmboviţeană. Unele chiar descriu exact lucrurile. Mi s-a propus chiar să joc într-un astfel de film, dar n-aş mai fi fost reporter în momentul acela. Puteam să devin orice altceva, şi mă gândeam că îmi pierd credibilitatea şi că ceea ce se întâmplă în stradă nu este realitatea, ci un film.

Am fost, de asemenea, personajul unei cărţi scrise de un scriitor englez. Tema era chiar preluată de la un fapt real, e vorba despre o amplă operaţiune de contrabandă cu ţigări din Republica Moldova, ruta era România-Londra, iar pachetele de ţigări erau disimulate în mobilă. Acum, aştept şi eu cartea, mi-a promis că mi-o trimite. 

C.S: Pe plan personal da! Pe plan profesional, merge... Satisfacţie aş avea când aş ajunge să îl găsesc pe Bin Laden de exemplu si să îi iau un interviu. Atunci poate m-aş simţi împlinit.

 

Sursa: revista Eva

Andra Sultanoiu

Foto: Tomoaki Minoda