ShareThis
PrintFabulosul Papaiani
Lui Sebastian Papaiani îi place să povestească. Mă avertizează să-i pun întrebări la obiect, altfel nu se va opri din povestit. Mă văd într-o oarecare dificultate. În cei 50 de ani de carieră actoricească, fostul Păcală, fostul plutonier Căpşună, fostul marinar Ieremeia din "Toate pânzele sus" a declarat în interviuri cam tot ce se putea spune despre filmele lui. Într-un supliment de jurnal, i s-a cerut chiar şi o reţetă de mâncare. Ce ne-ar mai putea povesti atunci?
Apoi mi-am dat seama: Sebastian Papaiani nu a fost întrebat aproape deloc despre copilăria sa sau despre visul de a deveni inginer auto. Actorul nu a spus nimănui cum era cât pe ce să devină pescar pensionar fără succes la peşte. Iar ca bonus, despre eşecul lui "Păcală se întoarce".
"Tata era chefliu"
Sebastian Papaiani nu crede că a îmbătrânit. Aşa ceva nu există. "Nu am îmbătrânit, ci a trecut viaţa peste mine", îmi zâmbeşte actorul în barul bucureştean unde ne-am întâlnit. Tot într-o cârciumă şi-a început cariera de actor. Într-o seară din anii 50, la Piteşti, avea să i se curme pasiunea pentru fotbal, ca să înceapă cea pentru teatru. "Eram foarte talentat la fotbal. Din cei cinci fraţi ai tatei, unul era arbitru şi trei erau fotbalişti. Tata era singurul spectator. Unchiul Costică era arbitru de naţional. Dar când am intrat la facultate, nu puteam face şi teatru, şi fotbal. Pe urmă, atât de mult am îndrăgit teatrul, e iubirea mea, că am uitat fotbalul. Acum nu îmi mai place să-l mai văd. E plin de vulgaritate şi mă feresc de aşa ceva".
De fapt, nici fotbalist nici actor nu visa să ajungă, ci inginer auto. Îi plăcea să meşterească, să demonteze şi să repare. Dar a venit seara din cârciumă care i-a schimbat definitiv viaţa. "Tata era chefliu. Mai mult decât mine. Un chefliu nu poate fi chefliu decât cu prietenii. Eu, mutându-mă de colo colo în Bucureşti, mi-am pierdut prietenii, mi-am pierdut cunoştinţele. Vin aici după filmări şi stau de unul singur. Dar şi eu sunt chefliu în sinea mea".
Susţinut de Miss România
Taică-su îl lua des la cârciumă. Printre lăutari, alcool şi fum de ţigară a fost remarcat de o fostă Miss România, "o actriţă, Crina Cojocaru", frumoasă ca o lebădă "pentru că se îmbrăca în alb şi avea părul blond". "Mama avea familie mare, 14 fraţi, şi toţi cântau. Pe jumătate erau unguri. Laslo se chemau. Plecam cu ei iarna cu colindul, eram tenor, aveam voce subţire. Atunci, la cârciumă cu tata, am cântat şi eu ceva. A doua zi, doamna Crina Cojocaru a venit şi i-a spus tatei: domnu"™ Papaiani, băiatul dumneavoastră trebuie să meargă la Teatru". Fosta Miss nu fusese impresionată neapărat de vocea lui, cât mai ales de trăirea cu care a cântat.
O trăire pe care nu şi-a pierdut-o nici acum, se vede asta din uşurinţa cu care trece de la râs, la plâns, de la melancolie la veselie. S-a văzut asta în filmele care au marcat cinematografia românească de dinainte de 1989, cu Papaiani în rol principal.
"Vagabontul"
În copilărie avea cartierul în sânge. O recunoaşte acum, a trăit în ţigănie, prin spatele grădinii sale trecea canalul colector al oraşului. A luptat cu sine şi crede că a învins. Mai ales că atunci când a dat la Institutul de Teatru, pe 70 de locuri erau 1200 de candidaţi. "Facultatea m-a schimbat, m-a învăţat să vorbesc, să nu mai merg cu fotbaliştii. Am plâns când m-am uitat în oglinzile sălii de repetiţie cum mergeam, cocoşat, ca fotbaliştii care îşi târâie picioarele. Am simţit că eu am de spus ceva. Eram vagabont, înainte. La început eram disperat, am şi fugit de la facultate pentru că am crezut că niciodată n-o să trec acest prag, nu am să trec de cartier. Multora le intră în pori, în sânge". De atunci, nu a mai înjurat, nu mai are bucuria înjurăturii. Cel puţin aşa ne spune. Câteva minute mai târziu, se uită la fata de lângă mine şi râzând îi strigă: "Sunteţi şi frumoşi, fir-aţi ai dracu". După care se scuză, "că am vorbit urât".
Joacă în telenovele
Casa părintească a lui Sebastian Papaiani din Piteşti nu mai există. I-au luat-o comuniştii, iar în locul ei e acum o altă construcţie. E şi nu e supărat pentru asta. "Pentru mine casa aia nu înseamnă decât o trecere prin viaţă. Am rămas cu amintirea ei. Eu o ştiu, o construiesc imediat în minte. Ne-a mai rămas nucul şi nu-l taie nimeni, pentru că, se spune, cel care taie nucul, moare la un an de zile". Altceva îl întristează mai tare, anume cum a fost cât pe ce să devină după 1990 un banal pescar. "După ce m-am pensionat, m-am dus la pescuit. Stăteam aşa pe baltă, nici nu trăgea peştele. şži mi-a venit să plâng. Plângeam ca prostu"™, nu mă puteam opri şi mă întrebam: ce caut eu aici? Eu sunt nimeni dacă nu mai joc. Cum adică, să nu mai urc pe scenă, e îngrozitor". Îşi pune mâinile la cap, are ochii înlăcrimaţi şi acum. Apoi îşi aminteşte că l-a salvat un telefon. De la Vladimir Găitan, pe atunci director la Teatrul de Comedie, care avea nevoie de un înlocuitor pentru un actor care se îmbolnăvise. Aşa a revenit în scenă. Iar de atunci, nu mai contează dacă joacă la teatru, în telenovele sau în seriale de comedie. "Eu fac exact meseria mea. Că i se spune filmului telenovelă, nu mă interesează pe mine. Sigur, scenariul nu e ca la un film de cinema. Dar nu mă deranjează, actorul e maleabil".
Apoi, evident, mai are o supărare, una ce pare eternă printre actorii români: crede că primeşte prea puţini bani pentru talentul său. Mult prea puţini în comparaţie cu un fotbalist. "Pe vremuri, nu întrebam de bani. Pentru că ştiam că nu era o treabă negociabilă. şžtiam că pentru un rol principal, primeam 26.000 în mână, 40.000 pe hârtie. Acuma, întreb cât. Dar asta e viaţa. Eu din asta trăiesc. Vrei să fur? La cât îmi dai, atâta joc. Me¬se¬ria nu poţi să o faci din pasiune o viaţă întreagă. Astea sunt poveşti. Fără bani nu se poate".
Filmografie impresionantă
Actorul Sebastian Papaiani s-a născut pe 25 august 1936, la Piteşti. A absolvit Institutul de Teatru şi Cinematografie din Bucureşti. A jucat în 55 de filme şi trei telenovele. Din filmografia sa amintim "Secretul lui Bachus" (1984), "Alo, aterizează străbunica!" (1981), "Nea Marin miliardar" (1978), "Iarna bobocilor" (1977), "Roşcovanul" (1976), "Toate pânzele sus!" (1976), "Păcală" (1974), "Astă seară dansăm în familie" (1972), seria "B.D", "Balul de sâmbătă seara" (1967). După 1989, a jucat în filme precum "Păcală se întoarce", telenovela "Numai iubirea", iar acum, la Prima TV, în sitcomul "Nimeni nu-i perfect".
Perdantul Păcală
"Păcală se întoarce", continuarea postrevoluţionară a lui "Păcală" din 1974, a fost poate unul dintre cele mai cri-ticate filme din ultimii 20 de ani. Aproape toţi criticii importanţi de film l-au catalogat ca extrem de slab. De ce o fi acceptat Papaiani să joace în filmul regizat de Geo Saizescu? "Nu tot aurul e aur şi nu tot fierul e fier. şžtiţi cum e? Scrii ceva la un moment dat şi la final ţi se pare extraordinar. Spui: e ca aurul ce-am scris. Asta crezi tu, că-i al tău. şži când îl vinzi, se dovedeşte a fi doar fier. Cu filmul ăsta s-a întâmplat aşa. Vă spun acum mai multe decât am spus oriunde, pentru că sunteţi din provincie şi îmi place Iaşul. Eu am vorbit cu Geo Saizescu să facem un film care să se cheme «După 20 de ani». şži jos să fie scris mic «Păcală». Ideea era să trecem toţi actorii pe care i-am avut acum 30 de ani, prin situaţiile de acum 30 de ani. Bătrâni înotând prin gârlă, să ve¬dem cum se descurcă. Dar am făcut adunarea actorilor şi am constatat că erau morţi 70% dintre cei care jucaseră în primul film. Doar eu mai rămăsesem. Atunci, am zis hai să-l facem, totuşi. Ce puteam eu să joc în această continuare? Păcală tatăl. Dar e adevărat, acum cred şi eu că, apropiindu-l de viaţa noastră contemporană, a pierit ca Păcală. El e un mit, are o anumită privire, o anumită îmbrăcăminte. Nu poţi să-l pui să vină într-o maşină, din Occident. Nu mai e Păcală".
Bică fără frică
7est: Lucraţi de ceva vreme la autobiografia dumneavoastră. Când o veţi publica?
Sebastian Papaiani: După moarte, evident. În timpul vieţii nu, că mă omoară lumea.
7est: Câte pagini are pînă acum viitoarea carte?
S.P.: Tot timpul mai adaug. Eu de-a lungul vremii nu mi-am notat decât date scurte. De exemplu: "Azi, filmez "Păcală", 24 septembrie 1974. A fost bine şi frumos. Vasilica Tastaman a fost minunată. Nea Brăila m-a făcut să râd." Iar acum reconstruiesc pe baza datelor. Fac caietul meu de drum. şži abia din ăsta încep să scot. Nu inventez nimic, pentru că lucrurile din acei ani erau ele însele mari invenţii.
7est: Care e ultimul episod din viaţa dumneavoastră pe care l-aţi reconstruit?
S.P.: Cum am învăţat să înot. Pe la nouă ani, fiind singur la părinţi, tatăl meu avea foarte mare grijă de mine. şži îi spunea mamei mele, când pleca la muncă: Ai grijă de Bică. Dar mama avea o viaţă atât de uşoară că vroia tot timpul să doarmă. Când ea dormea, eu fugeam la gârlă. Dar nu ştiam să înot. Stăteam ca prostu"™, în chiloţi, pe malul Argeşului şi mă uitam cum se jucau ceilalţi în apă, cum înotau. Odată, de pe digul ăla mare o aud pe mama: Bicăăăă!. M-am întors spre ea şi o văd cu o prăjină de rufe în mână. Mi-am zis: Mă omoară. M-a şi amuzat mai târziu: o mamă vine să îşi apere fiul de apă cu o prăjină. Nici nu ştii ce să faci. Eu cînd am văzut că se apropie, strigând: Bică, te omor!, am sărit în Argeş. De frică, am trecut în partea aialaltă. Abia dincolo mi-am dat seama că am învăţat să înot.
7est: Pentru prieteni, sunteţi Bică. De ce vi se spune aşa?
S.P.: Din două motive. În primul rând, am avut un unchi care se numea Bică. Niciodată nu l-am întrebat de ce-l cheamă aşa, că mi-a fost jenă întotdeauna. Dar mai târziu, mie mi-a dat acest nume o mătuşă de-a mea care se numea Elvira Pavoni. Era soţia unui frate de-al mamei mele, italiancă, citea reviste din Italia. şži acolo era un personaj, Bică, care făcea de toate: era motociclist, era biciclist, era aviator. Când eu eram micuţ şi slăbănog, le făceam pe toate. Mă urcam pe garduri, pe case. Că am stat undeva la Piteşti unde libertatea chiar era libertate. Nu mă întreba nimeni nimic. Nu avem oprelişti, aveam o curte mare, o grădină mare, ca o pădure, pe care nu o muncea nimeni. Era micul meu teritoriu. Era extraordinar. şži atunci ea mi-a spus Bică, ăl mic şi fără frică.
Sursa: 7est - 24 martie 2008
Apoi mi-am dat seama: Sebastian Papaiani nu a fost întrebat aproape deloc despre copilăria sa sau despre visul de a deveni inginer auto. Actorul nu a spus nimănui cum era cât pe ce să devină pescar pensionar fără succes la peşte. Iar ca bonus, despre eşecul lui "Păcală se întoarce".
"Tata era chefliu"
Sebastian Papaiani nu crede că a îmbătrânit. Aşa ceva nu există. "Nu am îmbătrânit, ci a trecut viaţa peste mine", îmi zâmbeşte actorul în barul bucureştean unde ne-am întâlnit. Tot într-o cârciumă şi-a început cariera de actor. Într-o seară din anii 50, la Piteşti, avea să i se curme pasiunea pentru fotbal, ca să înceapă cea pentru teatru. "Eram foarte talentat la fotbal. Din cei cinci fraţi ai tatei, unul era arbitru şi trei erau fotbalişti. Tata era singurul spectator. Unchiul Costică era arbitru de naţional. Dar când am intrat la facultate, nu puteam face şi teatru, şi fotbal. Pe urmă, atât de mult am îndrăgit teatrul, e iubirea mea, că am uitat fotbalul. Acum nu îmi mai place să-l mai văd. E plin de vulgaritate şi mă feresc de aşa ceva".
De fapt, nici fotbalist nici actor nu visa să ajungă, ci inginer auto. Îi plăcea să meşterească, să demonteze şi să repare. Dar a venit seara din cârciumă care i-a schimbat definitiv viaţa. "Tata era chefliu. Mai mult decât mine. Un chefliu nu poate fi chefliu decât cu prietenii. Eu, mutându-mă de colo colo în Bucureşti, mi-am pierdut prietenii, mi-am pierdut cunoştinţele. Vin aici după filmări şi stau de unul singur. Dar şi eu sunt chefliu în sinea mea".
Susţinut de Miss România
Taică-su îl lua des la cârciumă. Printre lăutari, alcool şi fum de ţigară a fost remarcat de o fostă Miss România, "o actriţă, Crina Cojocaru", frumoasă ca o lebădă "pentru că se îmbrăca în alb şi avea părul blond". "Mama avea familie mare, 14 fraţi, şi toţi cântau. Pe jumătate erau unguri. Laslo se chemau. Plecam cu ei iarna cu colindul, eram tenor, aveam voce subţire. Atunci, la cârciumă cu tata, am cântat şi eu ceva. A doua zi, doamna Crina Cojocaru a venit şi i-a spus tatei: domnu"™ Papaiani, băiatul dumneavoastră trebuie să meargă la Teatru". Fosta Miss nu fusese impresionată neapărat de vocea lui, cât mai ales de trăirea cu care a cântat.
O trăire pe care nu şi-a pierdut-o nici acum, se vede asta din uşurinţa cu care trece de la râs, la plâns, de la melancolie la veselie. S-a văzut asta în filmele care au marcat cinematografia românească de dinainte de 1989, cu Papaiani în rol principal.
"Vagabontul"
În copilărie avea cartierul în sânge. O recunoaşte acum, a trăit în ţigănie, prin spatele grădinii sale trecea canalul colector al oraşului. A luptat cu sine şi crede că a învins. Mai ales că atunci când a dat la Institutul de Teatru, pe 70 de locuri erau 1200 de candidaţi. "Facultatea m-a schimbat, m-a învăţat să vorbesc, să nu mai merg cu fotbaliştii. Am plâns când m-am uitat în oglinzile sălii de repetiţie cum mergeam, cocoşat, ca fotbaliştii care îşi târâie picioarele. Am simţit că eu am de spus ceva. Eram vagabont, înainte. La început eram disperat, am şi fugit de la facultate pentru că am crezut că niciodată n-o să trec acest prag, nu am să trec de cartier. Multora le intră în pori, în sânge". De atunci, nu a mai înjurat, nu mai are bucuria înjurăturii. Cel puţin aşa ne spune. Câteva minute mai târziu, se uită la fata de lângă mine şi râzând îi strigă: "Sunteţi şi frumoşi, fir-aţi ai dracu". După care se scuză, "că am vorbit urât".
Joacă în telenovele
Casa părintească a lui Sebastian Papaiani din Piteşti nu mai există. I-au luat-o comuniştii, iar în locul ei e acum o altă construcţie. E şi nu e supărat pentru asta. "Pentru mine casa aia nu înseamnă decât o trecere prin viaţă. Am rămas cu amintirea ei. Eu o ştiu, o construiesc imediat în minte. Ne-a mai rămas nucul şi nu-l taie nimeni, pentru că, se spune, cel care taie nucul, moare la un an de zile". Altceva îl întristează mai tare, anume cum a fost cât pe ce să devină după 1990 un banal pescar. "După ce m-am pensionat, m-am dus la pescuit. Stăteam aşa pe baltă, nici nu trăgea peştele. şži mi-a venit să plâng. Plângeam ca prostu"™, nu mă puteam opri şi mă întrebam: ce caut eu aici? Eu sunt nimeni dacă nu mai joc. Cum adică, să nu mai urc pe scenă, e îngrozitor". Îşi pune mâinile la cap, are ochii înlăcrimaţi şi acum. Apoi îşi aminteşte că l-a salvat un telefon. De la Vladimir Găitan, pe atunci director la Teatrul de Comedie, care avea nevoie de un înlocuitor pentru un actor care se îmbolnăvise. Aşa a revenit în scenă. Iar de atunci, nu mai contează dacă joacă la teatru, în telenovele sau în seriale de comedie. "Eu fac exact meseria mea. Că i se spune filmului telenovelă, nu mă interesează pe mine. Sigur, scenariul nu e ca la un film de cinema. Dar nu mă deranjează, actorul e maleabil".
Apoi, evident, mai are o supărare, una ce pare eternă printre actorii români: crede că primeşte prea puţini bani pentru talentul său. Mult prea puţini în comparaţie cu un fotbalist. "Pe vremuri, nu întrebam de bani. Pentru că ştiam că nu era o treabă negociabilă. şžtiam că pentru un rol principal, primeam 26.000 în mână, 40.000 pe hârtie. Acuma, întreb cât. Dar asta e viaţa. Eu din asta trăiesc. Vrei să fur? La cât îmi dai, atâta joc. Me¬se¬ria nu poţi să o faci din pasiune o viaţă întreagă. Astea sunt poveşti. Fără bani nu se poate".
Filmografie impresionantă
Actorul Sebastian Papaiani s-a născut pe 25 august 1936, la Piteşti. A absolvit Institutul de Teatru şi Cinematografie din Bucureşti. A jucat în 55 de filme şi trei telenovele. Din filmografia sa amintim "Secretul lui Bachus" (1984), "Alo, aterizează străbunica!" (1981), "Nea Marin miliardar" (1978), "Iarna bobocilor" (1977), "Roşcovanul" (1976), "Toate pânzele sus!" (1976), "Păcală" (1974), "Astă seară dansăm în familie" (1972), seria "B.D", "Balul de sâmbătă seara" (1967). După 1989, a jucat în filme precum "Păcală se întoarce", telenovela "Numai iubirea", iar acum, la Prima TV, în sitcomul "Nimeni nu-i perfect".
Perdantul Păcală
"Păcală se întoarce", continuarea postrevoluţionară a lui "Păcală" din 1974, a fost poate unul dintre cele mai cri-ticate filme din ultimii 20 de ani. Aproape toţi criticii importanţi de film l-au catalogat ca extrem de slab. De ce o fi acceptat Papaiani să joace în filmul regizat de Geo Saizescu? "Nu tot aurul e aur şi nu tot fierul e fier. şžtiţi cum e? Scrii ceva la un moment dat şi la final ţi se pare extraordinar. Spui: e ca aurul ce-am scris. Asta crezi tu, că-i al tău. şži când îl vinzi, se dovedeşte a fi doar fier. Cu filmul ăsta s-a întâmplat aşa. Vă spun acum mai multe decât am spus oriunde, pentru că sunteţi din provincie şi îmi place Iaşul. Eu am vorbit cu Geo Saizescu să facem un film care să se cheme «După 20 de ani». şži jos să fie scris mic «Păcală». Ideea era să trecem toţi actorii pe care i-am avut acum 30 de ani, prin situaţiile de acum 30 de ani. Bătrâni înotând prin gârlă, să ve¬dem cum se descurcă. Dar am făcut adunarea actorilor şi am constatat că erau morţi 70% dintre cei care jucaseră în primul film. Doar eu mai rămăsesem. Atunci, am zis hai să-l facem, totuşi. Ce puteam eu să joc în această continuare? Păcală tatăl. Dar e adevărat, acum cred şi eu că, apropiindu-l de viaţa noastră contemporană, a pierit ca Păcală. El e un mit, are o anumită privire, o anumită îmbrăcăminte. Nu poţi să-l pui să vină într-o maşină, din Occident. Nu mai e Păcală".
Bică fără frică
7est: Lucraţi de ceva vreme la autobiografia dumneavoastră. Când o veţi publica?
Sebastian Papaiani: După moarte, evident. În timpul vieţii nu, că mă omoară lumea.
7est: Câte pagini are pînă acum viitoarea carte?
S.P.: Tot timpul mai adaug. Eu de-a lungul vremii nu mi-am notat decât date scurte. De exemplu: "Azi, filmez "Păcală", 24 septembrie 1974. A fost bine şi frumos. Vasilica Tastaman a fost minunată. Nea Brăila m-a făcut să râd." Iar acum reconstruiesc pe baza datelor. Fac caietul meu de drum. şži abia din ăsta încep să scot. Nu inventez nimic, pentru că lucrurile din acei ani erau ele însele mari invenţii.
7est: Care e ultimul episod din viaţa dumneavoastră pe care l-aţi reconstruit?
S.P.: Cum am învăţat să înot. Pe la nouă ani, fiind singur la părinţi, tatăl meu avea foarte mare grijă de mine. şži îi spunea mamei mele, când pleca la muncă: Ai grijă de Bică. Dar mama avea o viaţă atât de uşoară că vroia tot timpul să doarmă. Când ea dormea, eu fugeam la gârlă. Dar nu ştiam să înot. Stăteam ca prostu"™, în chiloţi, pe malul Argeşului şi mă uitam cum se jucau ceilalţi în apă, cum înotau. Odată, de pe digul ăla mare o aud pe mama: Bicăăăă!. M-am întors spre ea şi o văd cu o prăjină de rufe în mână. Mi-am zis: Mă omoară. M-a şi amuzat mai târziu: o mamă vine să îşi apere fiul de apă cu o prăjină. Nici nu ştii ce să faci. Eu cînd am văzut că se apropie, strigând: Bică, te omor!, am sărit în Argeş. De frică, am trecut în partea aialaltă. Abia dincolo mi-am dat seama că am învăţat să înot.
7est: Pentru prieteni, sunteţi Bică. De ce vi se spune aşa?
S.P.: Din două motive. În primul rând, am avut un unchi care se numea Bică. Niciodată nu l-am întrebat de ce-l cheamă aşa, că mi-a fost jenă întotdeauna. Dar mai târziu, mie mi-a dat acest nume o mătuşă de-a mea care se numea Elvira Pavoni. Era soţia unui frate de-al mamei mele, italiancă, citea reviste din Italia. şži acolo era un personaj, Bică, care făcea de toate: era motociclist, era biciclist, era aviator. Când eu eram micuţ şi slăbănog, le făceam pe toate. Mă urcam pe garduri, pe case. Că am stat undeva la Piteşti unde libertatea chiar era libertate. Nu mă întreba nimeni nimic. Nu avem oprelişti, aveam o curte mare, o grădină mare, ca o pădure, pe care nu o muncea nimeni. Era micul meu teritoriu. Era extraordinar. şži atunci ea mi-a spus Bică, ăl mic şi fără frică.
Sursa: 7est - 24 martie 2008
