Octavian Pascut: "Alexandru deseneaza peretii si mobila"

 

1.         Trebuie sa recunosc ca voi, echipa Cronicii, ati fost foarte harnici cand a venit vorba despre copii. Si tu pare ca adori sa fii tata! Care sunt momentele pe care le pretuiesti cel mai mult in compania fiului tau?

 

Octavian Pascut: De fapt momentele cand nu lucrez sunt dedicate in exclusivitate lui Alexandru si asta nu pentru ca imi propun ci pentru ca el si le ia fara sa intrebe. Atunci cand vede ca m-am intors acasa ma ia de mana si ma “obliga“ la joaca.

 

2.         Pari foarte mandru de fiul tau, daca judecam numai dupa postarile pe Facebook. Ce nazdravanii face si cum vii tu in intampinarea dorintei unui pusti de a experimenta? Seamana cu tine cand erai mic?

 

Octavian Pascut: Pai, deseneaza peretii si mobila, desurubeaza cam tot ce ii pica in mana, testeaza sariturile de pe orice suprafata si butoneaza toata tehnica de calcul din zona. Nu numai ca seamana, dar aproape ca traiesc un deja-vu permanet cand suntem impreuna.

 

3.         Tu nu ai avut Playstation in copilarie, dar pustii cresc altfel astazi. Cum iti tii copilul departe de tentantii sau de lucruri care il pot consuma de prea mic sau indeparta de valorile cu care ai crescut tu?

 

Octavian Pascut: Nu incerc sa-l tin departe de gadgeturi pentru ca ne jucam impreuna si eu sunt capul rautatilor in achizitionarea lor. Deh, frustrari din copilarie. Deja are site-urile lui preferate cu jocuri si are doar 4 ani. Dar sotia mea amesteca joaca virtulala cu tot felul indeletniciri serioase, practice si educative, specifice varstei.

 

4.         Baietii carcotasilor formeaza deja o gasca maricica. Ce ai zice de o echipa de fotbal, esti de acord sa contribui pana vor fi 11 in total sau te gindesti ca ar fi bine sa aiba si o surioara?

 

Octavian Pascut: Nu promit nimic, dar nu se stie niciodata. Eu am fost singurul copil al parintilor mei si de multe ori nu a fost chiar bine.

5.         Adunarile voastre ar trebui, probabil, filmate si puse pe net, dar voi sunteti niste discreti cu vietile personale, desi aveti un show care va expune destul de mult. Ce faceti cand va adunati?

 

Octavian Pascut: De fiecare data, maniacul imaginii, adica eu, are o camera si un aparat foto la purtator la orice reuniune. Dar inregistrarile sunt de suflet si personale si nu o sa ajunga niciodata motiv de audienta. Avem deocamdata resurse cu care sa facem audienta fara sa ne expunem viata personala ca in din ce in ce mai multe cazuri in ultima vreme. Nu servim sampanii fine si nici mancaruri sofisticate, iar copii nostri nu au la dispozitie parcuri de distractie si armate de animatori. Suntem atat de normali si ne reunim in locuri atat de comune, incat nici revistele de scandal nu prind de veste. De fiecare data ne simtim bine, pentru ca suntem impreuna, cu totii, si asta conteaza cel mai mult.

 

6.         Tu ai fost o vreme interfata intre drama lui Serban si a familiei sale si publicul care dorea cu orice pret sa afle informatii despre starea colegului tau; ai fost primul care a vorbit despre Serban si cel care a linistit spiritele de fiecare data cand oamenii vedeau numai partea neagra. Cum a fost perioada aceea pentru tine, pentru „clanul” carcotasilor, cand te-ai speriat cel mai tare?

 

Octavian Pascut: Am ajuns la Innsbruck, pe rand, fiecare dintre noi, in functie de cum s-au gasit bilete la vremea respectiva, si ne-am dorit sa-l vedem macar pentru o secunda si el sa stie ca suntem acolo langa el, fizic. Dar, oricum, zilele, orele acelea au fost infioratoare. Am contrazis in fiecare clipa ideea ca Serban ar fi putut sa ne lase singuri si pana la urma s-a dovedit ca “Cineva acolo sus Il iubeste!”. Avand in vedere o oarecare vechime pe retelele de socializare, practic m-am simtit obligat sa prezint prietenilor emisiunii versiunea cea mai corecta si reala a evenimentelor prin care trecea bunul meu prieten Serban. A trebuit sa imi reprim toate pornirile de furie in fata tabloidizarii nefericitului accident, dar, pana la urma, cu mici exceptii toata presa a prezentat de bun simt momentele acelea.

Sursa: Story