AEROSMITH: Am făcut fiecare greşeală de două ori!

 

Andreea Fried: Suntem ok?
Steven Tyler: Suntem foarte ok. Avem sunet! Şi vorbim cu Frieda din Cluj, Transilvania, ceea ce mă excită de nu se poate!

 

A.F.: Dacă tot veni vorba despre Transilvania şi România, să vă întreb, aţi auzit de Dracula?
S.T: Normal! Păi d-aia te-am şi rugat să-mi arăţi dinţii, ca să văd dacă sunteţi înrudiţi. Că dacă eraţi, nu mai trăiam până la finalul interviului!

 

A.F. Ce faceţi înainte de concert?

S.T.: Fiecare are propriul dressing room. Joey, de exemplu, stă şi zdrăngăne la chitară din Zeppelin şi Yardbirds. Eu stau şi mă încălzesc...ne întâlnim la intrarea în scenă, în faţa acelei uşi imaginare care ne desparte de oameni...Iar când ajung pe scenă, mă transform din nou într-un puşti de 12 ani. Şi văd pe feţele tuturor că, chiar dacă nu am mai avut turneu demult, chiar dacă nu este un turneu mare, încă suntem acea injecţie minunată de rock'n'roll, energie cosmică şi, bineînţeles, sânge latin!

Joe Perry: Facem asta de atât de mult timp... Pe de altă parte, înainte de concert ţi se pare mereu că ai prea puţin timp să te pregăteşti... Sunt câteva lucruri de care ştiu că trebuie să am grijă, înainte de a urca pe scenă, dar nu pot să spun că e o rutină, în sine. De obicei, încerc să mă încălzesc puţin.

Odată l-am întrebat pe Jimmy Page (Led Zeppelin, chitară) dacă se încălzeşte înainte, iar el mi-a răspuns " Nu, pentru asta sunt primele 2 piese!".

Dar mie-mi place să fie totul bine de la primul sunet până la ultimul, aşa că mă încălzesc.

 

S.T.: Să ştii că zdrăngănim un pic! Trebuie să fim cu câteva ore înainte la locul concertului, pentru că e foarte mult public, Slavă Domnului, aici sunt 30.000 de oameni (n.r. la Sao Paolo)... Ne încuiem în backstage şi eu mă apuc de iodlere! Pentru că altfel intru pe scenă şi... behăie

J.P.: Eu pot să vin în backstage mai târziu şi să mă încălzesc în autocar sau la hotel, dar Steve e mai "înregimentat" pentru că... instrumentul lui e vocea...Chitara e o maşină, în fond, pe când la voce, e vorba de sânge şi carne. Oricum, pe urmă ne adunăm toţi într-un loc, şi ne punem împreună, ca degetele unei mâini. Iar când urcăm pe scenă, ne simţim ca în 1971. E incredibil.
 

S.T.: De la lucrurile care ni se întâmplă. Orice poate deveni o schiţă de text. De obicei, Joey vine cu nişte teme care mă fac să spun ceva... Bine, şi dacă nu e vorba de un cântec, eu mai mereu am de comentat ceva, aşa că mereu am probleme.
 

S.T.: Pur şi simplu pentru că ne place ceea ce facem. N-am mai cântat de ceva vreme, dar totuşi, în aceste 5-6 concerte pe care le-am avut mi-am dat seama, dar mi-au spus şi oamenii cu care am discutat, că asta este, noi ASTA suntem. Job-ul nostru e puţin diferit de cele obişnuite, e o muncă din dragoste, cântecele sunt ceea ce suntem noi...şi- ni fiecare seară, când le cântăm pe scenă, e ca o revelaţie. Toate cântecele înseamnă extrem de mult pentru mine, pentru că le-am scris noi, împreună şi pentru că prin ele ne simţim ca şi cum am retrăi totul, începând de acum 30 de ani. În fiecare seară reînviem acele vremuri.

Iar publicul cântă... şi ne îngroapă la pieptul lui şi...(râde)

 

S.T.: Peste tot a fost frumos. 30.000 de oameni..Şi cântă cap-coadă... şi în Japonia e aşa...mereu mi-a plăcut asta.

J.P.: E foarte interesant faptul că fanii fac ca trupa să sune încet, uneori, atât de tare cîntă ei. La probele de sunet, sunăm normal, ca o trupă de rock'n'roll, echilibrat şi destul de tare. Şi deodată, în concert aproape că nu ne mai auzim...bine că avem monitoare!

 

J.P.: Ce pot eu să spun este că fanii de rock'n'roll nu diferă de la meridian la meridian. Toţi au un etnuziasm care-i uneşte şi-i face asemănători. De asta cred că rock'n'roll- ul rămâne viu, indiferent de ce e la radio, pentru că e vorba de acelaşi feeling, e la fel de 40 de ani. Indiferent de căile pe care au ajuns la Aerosmith, oamenii vor să ne vadă live. Şi mă gândesc că, dacă cântăm în România pentru prima oară, sunt entuziaşti şi abia aşteaptă să ne vadă.

S.T: Şi noi avem grijă cu playlist-ul...Începem cu ceva foarte tare, apoi mergem în sus, în jos, mai o baladă, iar la sfârşit e totul foarte sus din nou. Ne place să înnebunim oamenii...pentru că şi eu sunt nebun! Nu-mi vine să cred din ce-mi câştig pâinea. Să n-ai încredere niciodată într-un bărbat care se machiază pentru job!

S.T.: Niciodată! Cântam în cluburi şi doream să-i copiem pe Bluesbreakers şi pe Yardbirds! Cântam piese de la Rolling Stones...ne prosteam! Dar acum, mă uit în urmă la anii 70...am făcut 6 albume în anii 70, totuşi...au fost ani de foc şi (se întoarce către Joe Perry) Ţi-am dăruit cei mai frumoşi ani!!! Dar, iată că suntem încă aici şi încă ne place şi...cred că suntem din ce în ce mai buni...

 

S.T.:Vai, cum pronunţi! Armageddon, Transilvania...cuvinte care-mi vin bine în gură! Ne-a chemat regizorul şi ne-a cerut să intrăm cu 4 cântece! Eu am fost suprins, pentru că, de obicei, dacă-ţi intră un cântec pe un film, e pe genericul de sfârşit. A fost o chestie extraordinară, iar " I Don't Want To Miss A Thing" a fost un mare hit...a jucat şi fiică-mea...totul a fost perfect, câteodată chiar mă gândesc că ar trebui făcut un film despre Aerosmith, pentru că ni s-au întâmplat unele chestii care sunt demne de un scenariu de film fantastic. Câteodată mă ciupesc singur, să mă conving că nu visez. După anii 70, au venit anii 80, când eu am fost în genunchi din cauza drogurilor şi mai mult am stat prin clinici de dexintoxicare. Apoi, la sfârşitul anilor 80, am avut norocul unei reveniri extraordinare, care, iată, durează şi acum. Ce să zic, ne-am făcut temele cu vârf şi-ndesat!

J.P.: Şi o iei aşa, pas cu pas, fiecare zi, cu fiecare zi... Am avut urcuşuri şi coborâşuri, dar am continuat. Am făcut fiecare greşeală posibilă, de două ori. Sperăm că învăţăm şi că a treia oară vom face ce trebuie. Aşa că luăm totul cum vine, pe rând. De exemplu, acum suntem din nou în turneu şi suntem foarte încântaţi să cântăm în locuri în care n-am mai fost, cum este România. Acum, că ne-am reunit, vom cânta şi în California! Gândiţi-vă că noi suntem din Boston şi nu am cântat niciodată în California! Suntem foarte entuziasmaţi de felul în care merg lucrurile, şi de faptul că se întâmplă tot timpul ceva nou! E ca şi cum am fi agăţaţi de coada un tren scăpat de sub control şi aşteptăm să vedem ce ni se mai întâmplă, când sună telefonul. Cântăm în Germania de Est, cântăm la Atena, unde în trecut nu ne-am fi gândit că vom ajunge, din cauza faptului că a fost, odată, capitala mondială a terorismului şi cei de-acolo încercau să doboare orice avion intar în spaţiul aerian!

 

S.T.: Pe tine, în rândul întâi! Şi cu prietenii tăi, sper. Ne aşteptăm să vedem ceea ce găsim peste tot: oameni  care să se bucure de muzică. Dac-ar fi să mă gândesc la tot ce-ţi doreşti când te apuci de muzică, faimă, bani, să fii un rockstar, să fii adorat, atunci, dintre toate, eu asta mi-am dorit: ca oamenii să ştie şi să cânte cântecele noastre aşa cum le cântăm noi, să se "agaţe" de fiecare vers, aşa cum am făcut noi doi, când am compus cântecele, noi doi singuri, într-o pivniţă!

 

S.T.: Toate şi, totdată, depinde. Uite, aş da ca exemplu "Back In The Saddle". În orice caz, nu-mi ar plăcea să cânt vreunul din cântece şi să ajung la bridge ( parte care leagă strofa de refren) şi să mă gândesc " Doamne, ce plictisitor e!"...sau "Toys In The Attic"...sau "Mama Kin"...chiar am cântat-o acum câteva zile şi ne întrebam de ce n-o facem mai des...

J.P.: Şi sunt piese de pe primele noastre albume, pe care le ascultă şi le cântă puşti de 18 ani, ceea ce e impresionant. Suntem focul în jurul căruia dansează oamenii... Are legătură cu sexul, cu ritmul, cu lucrurile primare pe c are omul le face de mii de ani. Noi doar purtăm mai departe această " tradiţie".Acum o facem cu tobe şi chitare electrice, dar e acelaşi lucru.

 

S.T: Oh, România, bineînţeles. Păi, asta-i întrebare capcană! Ce credeai c-o să zic?!

 

Foto: www.aerosmith.com ; Prima TV