Din public. Rock the City

 

Duminica (28 iunie) dupa amiaza, arsa de soare, am ajuns, direct de la mare, la Arenele Romane. Aveam o datorie de exact anul trecut la Queensryche, la al caror concert, desi am participat si atunci, nu m-am putut concentra mai mult de cateva minute, din motive care nu tin de ratiune. Asadar, fara vreo pofta de Saga – pe care nici nu-i stiam decat intr-o mica si neinteresanta masura - si cu o urma vaga de interes fata de Limp Bizkit, m-am prezentat.

Problemele, de natura oarecum organizatorica, si-au aratat coltii demult, in cazul acestui concert. In ciuda promovarii destul de intense, raportul dintre oferta si cererea pentru cele 3 formatii a fost calculate gresit, astfel incat concertul a fost mutat de pe stadion pe Arene. Biletele au fost si ele ieftinite in ultima clipa, contrat obisnuintei, si spre zambetul amar al fanilor convinsi, care si le-au achizitionat prea devreme.  Au fost nereguli si zapaceli pe la portile de intrare, iar beneficiile de vip promise celor care si-au cumparat bilete “ scumpe” nu s-au prea vazut.

 

Doar veteranii canadieni au avut parte de vreme buna la acest concert. Eu si-au cantat ora de recital pe cer senin si au fost primiti destul de calduros de catre un public nu suficient de matur ca sa marseze la sound-ul curat, de rock (and roll pe alocuri) al trupei. Bine cantat, legat, dar lejer plictisitor si de aceea, in opinia mea, putin cam lung concert.

O data cu inceputul montarii pentru Queensryche, publicul trupei inceput sa carcoteasca nemultumit, conform tendintei ultimelor zile: ”Cum de canta Queensryche inainte de Limp Bizkit?”. Nu sunt fanul vreuneia din aceste doua formatii si nici nu ma pot situa de partea nimanui. Daca Queensryche a facut si scrie in continuare istorie, Limp Bizkit s-a impus maselor gratie stilului galagios si industriei, Pe aceste vremuri de consumism isteric, trupa de LP-uri si virtuozitate a pierdut teren in fata celei de single-uri bune si puternic promovate. Iar in cazul concertului de la Bucuresti, nimeni nu pare sa fi stat sa se gandeasca daca aceste doua trupe trebuie aduse pe aceeasi scena.

 

Totusi, mi-a parut rau sa-i vad pe Queesnryche – anul trecut headlineri, tot la Arene – instalati in fata sculelor acoperite ale Sepcilor Rosii, pe cativa metri patrati de scena. Mi-a parut rau si ca sunetul a fost execrabil – cam jumatate din tot ce a batut Scott Rockenfield nu s-a auzit, la fel clapa – si ca ploaia le-a scurtat drastic recitalul. Am ascultat cum am putut piesele de pe “American Soldier” – cu o vorba in plus pentru “A Dead Man’s Words”, (merci, Cata) care mi-a placut foarte si ce-a mai fost de pe “Empire” si…gata.

 

Povestea mea se cam incheie dupa primele 3 piese Limp Bizkit. Cand lumea a inceput sa sara mai abitir, eu m-am retras. Their generation is not mine si, dupa ce am remarcat  cu o oarecare iritare calitatea infinit superioara a sunetului, am fugit sa ma adapostesc in bratele unui prosop.

 

Ana M. Calin