De multe ori m-am gandit la acest aspect. Probabil ca viata mea s-ar schimba radical in momentul in care pentitenciarele se vor goli de infractori, devenind astfel muzee. Asta ar insemna sa traim intr-o societate ideala, benefica indivizilor, bazata pe morala si norme de conduita profunde, dar din pacate, in viata reala nu exista timp pentru meditatii filozofice. Or emisiunea pe care o realizam este o transpunere a realitatii din strada, iar in aceste zone gasesti ca ai mereu ceva de facut si nicio zi nu seamana cu cealalta.

Probabil sa fiu profesor, sa le predau elevilor filozofie. Vedeti dumneavoastra, in viata nimic nu se produce din pura intamplare. Exista o cauza si un efect sau altfel spus, orice efect are o cauza. Daca nu stii de exemplu ce ii determina pe minori sa fure sau sa cumpere o foita de staniol, nu o sa poti niciodata sa stii cum sa controlezi delincventa. Or filozofia, alaturi de celelate stiinte, incearca sa ofere raspunsuri si sa educe. 

As alege tot presa de investigatii. Nu ma pricep la altceva. Nu ma vad om de afaceri, pentru ca nu sunt facut pentru afaceri. Nu pun pret pe bani, nu sunt sclavul lor. De exemplu, ori de cate ori am schimbat masina, nu am facut decat sa pierd bani, foarte multi bani. Cumparam o masina si peste cateva luni, cand ma plictiseam de ea si intentionam sa o schimb, mi-o evaluau la jumatate.

Initial a fost o meserie ca oricare alta. Cu timpul, s-a transformat in pasiune. Nu as putea sta departe de strada, de oameni, de pericole. Ca sa scrii, trebuie sa te pui in pielea personajelor, sa gandesti ca ele, sa traiesti aceleasi pericole, sa vezi drama in starea ei pura, necosmetizata.

Nici nu le mai stiu numarul. Am avut multe, dar m-as opri doar la doua modele. De exemplu din categoria SUV, singura care intr-adevar m-a incantat este Porsche Cayenne, iar din categoria berlina as nominaliza Maserati. Au tot ce vrei, confort, eleganta, rafinament si, ce e mai important, putere. Multi cai putere.

 

Paleta e foarte larga. De la oameni disperati, care ne cer sprijinul pentru a le gasi copiii disparuti, pana la oameni cu mintea extrem de odihnita, care nu fac decat sa compuna scrisori-roman. Temele sunt si ele pe masura scrierilor: martieni care le-au invadat casele, securisti care ii rapesc si ii duc in laboratoare clandestine si vor sa-i transforme in mutanti, etc. Un caz care m-a amuzat a fost cel al unui iesean care dorea sa-l insotesc intr-o misiune periculoasa in Afganistan. Spunea ca ar fi lucrat cu teroristii din Al Qaeda si ca l-ar cunoste foarte bine pe Bin Laden, cu care s-ar conversa des.

Cand faci o astfel de emisiune, intri intr-o alta lume. Arati chipul ascuns al strazii, asa cum nu-ti este prezentat in Pagini Aurii. Practic, intri intr-o lume sumbra, in care domneste nu legea bunului simt, ci legea nescrisa a crimei. Amenintarile sunt zilnice. Plecand de la apeluri telefonice, pana la acostari in trafic. Dar asta nu ma impiedica insa sa-mi duc proiectul mai departe.

Majoritatea poliţiştilor sunt oameni oneşti şi devotaţi profesiunii lor şi, cu riscul să mă creadă lumea purtător de cuvant pentru poliţie, puţini ştiu cate sacrificii fac oamenii legii în sprijinul cetăţenilor. Săptămana trecută, de exemplu, am cunoscut un subofiţer care a prins un hoţ făcand uz de armă în mod legal. În acest moment, hoţul este liber, iar omul legii este anchetat ca un infractor, de peste o jumătate de an. Şi exemple sunt mii - deja nu mai este o noutate faptul că deseori poliţiştii pun benzină din buzunar ca să plece în patrulare cu maşina de poliţie sau că pleacă la filaje cu maşinile personale. Emisiunea noastră este, în bună parte, un omagiu pentru aceşti eroi necunoscuţi, care nu cer niciodată recunoştinţă, ci doar respect pentru ei şi pentru lege. Evident, există şi exceptii. Pentru poliţiştii care comit greseli, avem o rubrică dedicată, numită "Kaşketa dă tablă". Cei care trădează uniforma şi trec de partea cealalta a baricadei, adica a infractorilor, sunt extrem de putini. Daca am materializa in procente, ar fi ceva de genul zero, virgula zero zero patru. Dar, din nenericire, exista si astfel de cazuri.

 

Sportul meu preferat poate fi practicat doar în locuri special amenajate. Îmi place tirul sportiv, iar sportul ăsta se poate practica doar în poligon. Nu sunt tocmai un trăgător de elită, dar i-am provocat daune considerabile ţintei piept numărul şase cu diferite forme de armament. Îmi place foarte mult Heckler&Koch MP5, o armă automată de asalt aflată în dotarea trupelor speciale şi a serviciilor secrete. Evident, în calitate de civil nu pot deţine o asemenea arma, dar am tras cu ea în poligon, cu prietenii mei în uniformă. Mi-ar plăcea enorm să primesc de ziua mea un Browning sau un CZ 75, dar, din păcate, armele din aceasta categorie sunt pentru uzul militarilor şi mă pot mulţumi doar să visez.

Nu prea mă pasionează fotbalul, poate şi din cauza huliganilor care au stricat numele unui sport minunat. La capitolul echipe preferate, ţin cu naţionala Libanului şi cu FC Vaslui, pentru că şi producătorul ţine cu ei, că e de pe acolo.

Cel mai vechi nume de cod este "Mullah", dar este doar unul dintre ele. L-am primit în 2002, cînd tocmai începusem emisiunea şi războiul din Afghanistan abia începuse. Colegii mei făceau, evident, glume şi mă întrebau despre legăturile mele cu Mullah Omar - pentru că sunt libanez, iar atunci tocmai începuse isteria cu teama de arabi. Apoi, „Carcotasii” m-au botezat „Mullah-ul Sabbagh”. Istoria a evoluat, din necesităţi de siguranţă. E mai bine să folosim codificări atunci cand se vorbeşte despre mine în locuri publice. Nu e tocmai sănătos în mediile prin care ne învartim să spună colegii mei "vezi că vine Sabbagh în cinci minute acolo".

Am o soţie minunată si doi ingerasi. Un baietel si o fetita. Din pacate, constat cu amaraciune ca am tot mai putin timp pentru familie.

Femeia ideală pentru mine trebuie să fie deşteaptă, sexy, înarmată şi să-mi poarte numele în buletin.

Privind în urmă, a fost amuzant, dar atunci ne întrebam cu ce l-am supărat pe Dumnezeu. Pornisem cu o şalupă prin Deltă să ne amuzăm, dar ne-a prins seara. Eu sunt libanez, aşa că pe mine mă ajută soarta mai mult prin deşert decat prin Deltă - prin urmare, am avut norocul să intrăm cu barca într-un hăţiş de vegetaţie. De unde, evident, am încercat să ieşim cu diverse manevre, pană cand am terminat benzina. Telefoanele mobile nu aveau semnal, staţia de pe şalupă era pe limită de semnal, aşa că a durat cateva ore pană cand ne-a auzit cineva apelurile. În cele din urmă, am primit ajutoare, am fost scoşi din încurcătură şi aduşi la mal, dar întreaga aventură a durat cateva ore bune. Oricum, mi-a plăcut enorm în Deltă şi vreau să mă întorc acolo. Le-am promis prietenilor cu care am fost în această odisee că data viitoare o putem repeta în Liban, unde, oricum, ştiu mai bine locurile.