Christian Sabbagh: Familia mea avea, intr-adevar, o proprietate la Beirut. Mai exact, un hotel de 9 etaje, de patru stele, situat undeva in centrul Beirut-ului. Pentru cei care cunosc Libanul, este vorba de asa zisa “strada a bancilor”, Hamra – Street, aflata in imediata apropiere a Spitalului si Universitatii Americane. Tatal meu a construit hotelul in anii ’70. Din nefericire, era un imobil blestemat. A functionat vreme de cativa ani. Apoi a izbucnit razboiul. A fost ocupat de refugiati palestineni, apoi a fost, pe rand, cartier al militiilor druze, palestiniene, sediu al armatei siriene, ca in final sa fie ocupat de refugiati libanezi proveniti din zona de sud a tarii ( la granita cu Israelul). Nu a adus niciun beneficiu. Dimpotriva! Familia mea a pierdut bani, foarte multi bani. O investitie riscanta, care nu avea nicicand sa fie amortizata.

 

C.S: Impropriu spus mostenire. Era ceva ce apartinea familiei, mamei mele, tatalui si mie. Cum am ramas ultimul, mi-a revenit sarcina de a ma ocupa de acest imobil. Vorbim de anul 2002, cand tatal meu decedase, iar eu trebuia sa fac ceva cu acel hotel. Hotel...?! In realitate, era o ruina. Mai precis, devenise cu timpul o ruina, o cladire aflata permanent sub tinta obuzelor. Si asta datorita “noilor chiriasi”, care s-au succedat de-a lungul anilor. Nimic nu mai era la locul lui. Nu mai exista mobilier, peretii dintre apartamente erau distrusi. Curios, structura cladirii ramasese intacta.

 

C.S: Nu a fost treaba usoara. Dupa cum spuneam, hotelul era ocupat in 2002 cu refugiati proveniti din zona de sud a Libanului. Ca sa eliberez hotelul, a trebuit sa rasplatesc fiecare familie in parte cu cate 10.000 de dolari. Proiectul il demarase tatal meu, eu l-am continuat. Ulterior am fost nevoit sa platesc darile catre stat, care curgeau din anii 1977. De atunci, nu se mai platise niciun impozit. Tata nu avea de ce sa faca acest lucru, pentru ca proprietatea lui era ocupata de oameni inarmati, iar ca sa intru in legalitate, am fost nevoit sa scot din banci sume considerabile. Diplomatii nostri la Beirut iti pot spune mai multe despre ce a insemnat aceasta “mostenire”. Sigur, am angajat un avocat, unul dintre cei mai celebri si influenti oameni din Liban, Elias Hanna, fost ministru libanez in relatia cu Parlamentul. Datorita lui si in memoria tatalui meu, am mers mai departe. Am infruntat birocratia, existenta nu numai in Liban, ci oriunde pe mapamond. Am aruncat cu bani in stanga si in dreapta, sa indeplinesc un vis al tatalui meu, sa vad acel hotel blestemat, eliberat dupa 25 de ani.

 

C.S: Ce beneficii poate sa-ti aduca o ruina? Sigur, la vremea respectiva terenul valora ceva, dar situatia era incerta la Beirut, cum este si in ziua de astazi. Nu poti vorbi de stabilitate acolo. Zilnic, in Liban au loc rafuieli armate, vendete intre diferiti membri ai unor factiuni politice rivale. Se trage permanent pe strazi, se pun bombe. Este un mod de viata la Beirut. Face deja parte din cotidian, iar oamenii s-au adaptat de mult acestei anormalitati. Eram impreuna cu sotia mea cand am devenit, fara voie, martori ai asasinarii premierului Rafic al Harriri. Noroc cu rochia sotiei mele, luata de la un magazin din apropiere. Daca nu insista sa probeze nu stiu cate rochii, cu siguranta acum eram victime coletarale.

 

C.S: Hotelul l-am vandut intr-un final. O suma infima, echivalentul unui apartament cu patru camere la Unirii. Imi pare rau cateodata, poate ar fi trebuit sa urmez visul tatalui meu, sa nu intrerup afacerea. Dar vezi tu, sunt pe jumatate libanez. Imi iubesc tara, la fel de mult cum iubesc si locul in care m-am nascut. De Liban nu ma mai leaga in momentul de fata decat doua morminte si amintirea chinuitoare a ceea ce am vazut cand eram copil. Port si acum in suflet amintirea mortii parintilor mei, a copilariei marcate de un razboi injust si ilogic, tot acel spectacol grotesc pe care oamenii maturi il numesc cruzime umana.

 

-Ce fac Eduard si Yasmine Anne-Marie? Mai ai timp si pentru cei mici? Cum va petreceti timpul impreuna?

C.S: Eduard are deja 8 anisori, Yasmine 8 luni. Avem o relatie excelenta, e un baiat cuminte, ascultator si foarte modest. Isi iubeste surioara! Louise il adora, nu face deosebiri – lucruri care ne intaresc casnicia. Acasa vin seara tarziu si plec devreme. Stau atat de putin langa familie, incat si catelul a ajuns sa nu ma mai cunoasca, sa ma latre. Constat cu amaraciune ca niciodata nu am suficient timp pentru familie.

 

 

C.S: Sa-i acorde timp. Dar traim intr-o epoca a vitezei, incercam sa le facem pe toate in fuga. Si din pacate, nu le facem deloc bine. Nu generalizez, ma refer doar la mine acum. Un parinte ar trebui sa fie langa copiii lui 24 de ore din 24. Dar cum sa comprimi timpul? Stii, o lectie de viata mi-a fost data de un poltist de la antidrog, care toata viata lui a urmarit traficanti de droguri. Nu si-a mai facut timp pentru familie, pentru ca munca lui a fost mai importanta ca orice. Se gandea poate, ca daca va curata orasul de traficanti, copiii lui si ai nostri vor fi in siguranta. Tocmai copilul lui a murit dintr-o supradoza. O urata lectie de viata, pentru orice parinte. Tocmai din aceasta cauza, cred ca la un moment dat va trebui sa ma retrag, sa veghez la siguranta copiilor mei.

 

C.S: A nu-i fi cuiva teama, tine de patologic. Cu siguranta teama exista, dar o poti stapani. O poti invinge. Am vazut multe la viata mea, lucruri extrem de dureroase, dar mi-am controlat aceasta frica, nu am lasat-o sa ma copleseasca. Dar, sigur, ma tem pentru copiii mei, pentru familia mea.