“Cireaşa de pe tort” se întoarce de astăzi pe micile ecrane, nu cu unul, ci cu doi prezentatori, locul lui Horia Vîrlan fiind luat de Codruţ Kegheş (Dezbrăcatu′) şi Remus Nica, acesta din urmă, un personaj desprins parcă din filme. Odată intrată pe mâna unui scenarist iscusit, povestea lui de viaţă ar putea fi transformată drept bază pentru o peliculă cu de toate.
La “Cireaşa de pe tort”, Remus Nica vă învaţă cum să gătiţi preparate savuroase şi sănătoase, de luni până vineri, de la ora 17!
Remus Nica a făcut Liceul de Marină de la Galaţi, a trecut Dunărea înot, înainte de Revoluţia din 1989, a gustat pâinea neagră a exilului în ţări precum Iugoslavia, Grecia, Italia, Franţa, s-a întreţinut spălând covoare şi vânzând legume, iar, într-un final, a ajuns în strălucitorul Paris. Ambiţios, modest şi foarte muncitor, Remus Nica a fost, pe rând, ajutor de bucătar, şef de sală şi, într-un final, directorul unui restaurant exclusivist din Paris. Dorul de România l-a adus acum caţiva ani acasă. Experienţa pariziană l-a ajutat să-şi transforme afacerea cu restaurante într-una de top. De curând, s-a alăturat echipei de la “Cireaşa de pe tort” şi promite să fie un jurat drept. Deşi are un program pe care puţini îl invidiază, Remus Nica şi-a făcut timp să ne răspundă la câteva întrebări.
Rep.: De unde pasiunea pentru gătit? Este moştenită sau a apărut pe parcurs?
Pasiunea pentru gătit a apărut gustând şi văzând farfurii frumos pregătite de unii dintre marii bucătari ai Franţei, cu care am avut şansa să lucrez încă de la începutul carierei mele.
Rep.: Vă mai amintiţi de primul dumneavoastră experiment culinar?
Copil fiind, tot ce găteam în acea perioadă erau banalităţi de genul cartofilor prăjiţi cu ochiuri, ceea ce nu aş numi un „eveniment culinar”. (râde)
Rep.: Aveţi o poveste de viaţă spectaculoasă, care ar putea fi transformată în roman sau scenariu pentru film? V-aţi gândit să vă scrieţi povestea?
De multe ori, când le-am spus povestea vieţii mele, indiferent în ce limbă, oamenii m-au privit cu admiraţie. Deşi nu este un basm, povestea aceasta are până la urmă o continuare frumoasă, datorită lucrurilor pe care le realizez astăzi. Da, mi s-a spus că s-ar putea face un film despre viaţa mea. Mi se pare exagerat, pentru că sunt mii de români care au trecut prin evenimente asemănătoare şi vă asigur că nu au fost mereu plăcute, nici pe departe. Într-o zi mi-aş dori însă să scriu o carte, şi sper să reuşesc. Am scris foarte multe poezii, pe care din păcate nu le-am păstrat.
Rep.: Cum v-a venit ideea cu trecutul Dunării înot? Nu v-a fost teamă? Până la urmă eraţi doar un copil! Iugoslavia, Grecia, Italia, Franţa, câte tări, cel puţin atâtea necazuri. Cum v-aţi întreţinut? Unde aţi locuit?
În perioada în care am decis să plec din România, având 22 de ani, cea mai mare dorinţa a mea era să văd cum este viaţa dincolo de zidul invizibil, dar greu de trecut, al frontierelor ţărilor comuniste. Am reuşit şi datorită inconştienţei acelei vârste. Liceul de marină din Galaţi a fost poate o alegere instinctivă a dorinţei mele de a călători. Am trecut prin toate aceste ţări făcând diferite munci, de la spălatul covoarelor, în Grecia, până la livrarea legumelor chinezeşti, la începuturile mele pariziene.
Rep.: Care este cea mai teribilă amintire din vremea, să-i spunem, exilului? Cum vă alinaţi dorul de casă?
Cele mai teribile amintiri sunt momentele petrecute în Iugoslavia, în închisoare, dar şi coşmarurile fiecărei nopţi, în care visam că voi fi trimis înapoi în România. Nu există o alinare a dorului de casă până nu te întorci acasă, chiar dacă este doar o scurtă vacanţă.
Rep.: Vă mai aminţiţi de prima zi în care aţi păşit în interiorul luxosului Athenee Palace din Paris? Cum a fost? Care este imaginea care v-a rămas cel mai puternic în minte?
Da, îmi amintesc prima zi de lucru la Plaza Athénée din Paris, sau mai exact momentul în care am fost angajat. Eram copleşit de frumuseţea locului şi foarte speriat de cum voi face faţă, în condiţiile în care vocabularul meu în franceză era extrem de limitat. Cu toate acestea, datorită lui Werner Kushler, directorul unuia dintre restaurante, bavarez de origine, deci emigrant şi el la un moment dat, care mi-a acordat încredere şi m-a sfătuit de-a lungul celor opt ani petrecuţi acolo, am reuşit să am o carieră ascendentă. Se pare că respectul pe care îl am faţă de acest domn este reciproc. Am auzit că devenisem exemplul de urmat pe care îl prezenta tuturor tinerilor pe care i-a format după plecarea mea.
Rep.: Aţi fost director la Fouquet’s, o performanţă! Aveaţi angajaţi români?
Am fost Premier Maître D'Hôtel la Fouquet's, perioadă în care am acumulat foarte multă experienţă în ceea ce priveşte managementul şi formarea oamenilor.
Rep.: Şi la Fouquet şi la Athenee Paris, sunt sigură că aţi avut printre clienţi şi foarte multe personalităţi, vedete. Vă mai amintiţi numele câtorva dintre clienţii dumneavoastră celebri?
În ambele locuri pot spune că am întâlnit foarte multe vedete din muzică, film, politică... Spre exemplu, Travolta, care mă simpatiza foarte mult, Michael Jackson, Robert De Niro, Danny de Vito, Al Pacino, Kim Basinger, Arnold Swartzeneger şi mulţi alţii.
Rep.: Aţi reuşit profesional şi financiar la Paris. Ce v-a făcut să vă întoarceţi în România? Cum i-aţi găsit pe români după atâţia ani de absenţă? Mai aveau ceva în comun cu oamenii pe care îi lăsaserăţi?
Întoarcerea în ţară a fost o provocare. Am venit în România pentru deschiderea unui restaurant, Grandeur, şi acela a fost momentul în care am decis să ramân. În pofida tuturor greutăţilor, România rămâne pentru mine o ţară plină de oameni entuziaşti, unde sunt foarte multe lucruri de făcut, şi dacă le facem cu seriozitate, avem mari şanse de reuşită. Dar este adevărat că am găsit şi foarte mulţi oameni pe care i-aş ruga să se schimbe. (râde)
Rep.: Cum a intrat televiziunea în viaţa dumneavoastră? Care va fi rolul dumneavoastră la „Cireaşa de pe tort”?
Rolul meu la “Cireaşa de pe tort” este de a comenta prestaţia vedetelor care gătesc şi de a-i sfătui pe cei care vor să ştie cum să mâncăm bine, sănătos şi variat. Unii participanţi sunt extrem de pricepuţi, iar pe cei care nu sunt, îi putem ierta, pentru că talentul lor este evident în alt domeniu. Îmi plac concurenţii care se implică personal, fără prea mult ajutor din exterior.
Rep.: Pe Codruţ îl ştiaţi sau l-aţi cunoscut cu ocazia acestui proiect? Aţi avut ocazia să îi gătiţi? Dar el dumneavoastră?
Pe Codruţ l-am cunoscut cu ocazia selecţiei pentru emisiune, dar am format o echipă în 5 minute, deoarece este un tip cu foarte mult umor şi carismă. Încă nu am avut timp de gătit, căci suntem amândoi foarte ocupaţi, dar sigur se va întâmpla cât de curând.
Rep.: Aveţi mulţi prieteni vedete. Care dintre ele a avut ocazia să vă gatească şi să vă şi impresioneze?
Din păcate, întâlnirile pe care le-am avut cu prietenii mei cunoscuţi de marele public au fost mereu în locuri unde alţii au gătit pentru noi.
Rep.: Care este ingredientul fără de care vă simţiţi mort în bucătărie? Aveţi vreun condiment-semnătură?
Condimentul? Aş spune „sarea”, dar nu vă sfătuiesc să folosiţi prea multă, pentru că este dăunătoare în exces.
Rep.: Jamie Oliver sau Gordon Ramsey? Care dintre cei doi bucătari celebri vă place mai mult? Ce le-aţi găti dacă i-aţi avea invitaţi la masă?
Îmi place Jamie Oliver. Este cool, modern, foarte inventiv şi degajat. Gătitul nu înseamnă ore şi ore petrecute în bucătărie. Este vorba de idei şi gust. Dacă aş avea onoarea de a-i primi, cred că aş suna un Chef cu 3 stele Michelin! Dar aş putea sugera un meniu. Aş începe cu un Carpaccio de Saint-Jacques Aux Agrumes, după care Langouste Royale Grillée au Beurre cu un sos de ulei de măsline şi lămâie, un mic sortiment de brânză franţuzească, bineînţeles, şi aş încheia cu un Soufflé au Chocolat.
Rep.: Pe când o carte de bucate?
O carte de bucate este ceva prematur, ţinând cont de faptul că am avut multe alte activităţi în ultima vreme, dar de ce nu vorbim peste un an, şi atunci vă voi putea da mai multe detalii!
