Povestea e ştiută. Caragiale, marele Caragiale, supărat pe ţară, decide să se stabilească la Berlin. Nu vrea să aleagă Parisul. Stă mai mult în casă. Cu toate acestea, ”Minte-ai era ageră şi nu se odihnea niciodată”, avea să zică Ecaterina Logadi, fiica dramaturgului. Stătea de cinci ani pe aici când Barbu Ştefănescu Delavrancea, bunul său prieten, fost primar peste Bucureşti, îl roagă să aibe grijă de a sa fiică, Cella. Fata susţinea turnee pianistice prin Germania, Conu Iancu avea grijă să nu i se întâmple ceva rău.
Caragiale prinde drag de ea. ”Un copil minune, Cella Delavrancea, care domesticeşte un monstru sălbatic: Arta”, zice după ce o ţine, sub a sa aripă, vreo patru ani.. Copilul minune posedă vreo 21 de primăveri. Aici intervin vorbele lui Alexandru Piru, care a afirmat, la o întâlnire cu studenţii, în Aula Universităţii Craiovene, că deţine povestioara chiar de la marele George Călinescu, al cărui asistent fusese. ”Înnoptând în diverse hoteluri, între cei doi s-a legat o idilă sfârşită, până la urmă, tragic”, sunt vorbele lui Piru.
N-a mai coborât să asculte fuga lui Bach
Nenea Iancu are 60 de ani. În noapte aceea, din camera sa, unde intra puţină lume, se aud zgomote şi o tuse puternică. Soţia, obişnuită cu aşa ceva, nu intervine. Povesteşte Cella. ”Într-o dimineaţă, Caragiale n-a mai apărut în salon să asculte o fugă de Bach. Am lucrat singură, am început să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor, bucată dramatică şi grea”.
”Apoi, dintr-o dată, se aude un ţipăt” - contină Cella. ”Uşa era deschisă. El, alunecat pe jos, lângă pat, cu mâna stângă cerispată pe cearşaf, capul dat pe spate, faţa albă, ochii ficşi. Îngrozită, soţia lui privea. Văzuse că nu apăruse, ca de obicei, îndrăznise, pe la ora 11 a.m., să bată la uşă. A deschis, a văzut, aţipat. Cum să faci şloc durerii, aşa, pe neaşteptate?”, scrie ampress.ro.
Pe 13 iunie 1912, Alexandru Vlahuţă, şi el un apropiat, îi scrie soţie sale, de la Berlin. ”Mic, dragă, îţi aştern lucrurile astea din casa lui Caragiale, pe care l-am văzut în sicriul de stejar, odihnind în capela cimitirului protestant din Schonberg”.
Caragiale nu mai exista. Povestea însă - reală ori nu - pleca la drum. Cel mai mare dramaturg al nostru avea să fie adus în ţară şi înmormântat la Bellu, lângă Eminescu.
