De douăzeci de ani stă în acelaşi loc şi aşteaptă. Priveşte-n gol, când în stânga, când în dreapta. Şi speră. Aşa începe povestea unei mame care într-o zi şi-a pierdut casa… şi-apoi totul. Copilul. Rămasă pe străzi, se adăposteşte într-o baracă din care priveşte spre ferestrele locului pe care-l numea cândva acasă. Refuză să plece de acolo pentru că visează, că într-o zi, băiatul ei va veni s-o caute. Şi vrea să o găsească… tot acolo.
Silvia are 66 de ani. N-a avut o viaţă uşoară dar nu s-a dat bătută niciodată. Nici măcar acum când casă îi este o baracă în care se înghesuie frigul, lipsurile, durerea, boala… şi ea.
O asociaţie din Bucureşti încearcă s-o ajute. Au reuşit să-i facă o carte de identitate şi îi caută un adăpost. Silvia nu vrea, însă, să plece.
De când a rămas singură, familie i-au devenit două pisici pe care le creşte aşa cum şi-ar fi dorit să-l crească pe Florin. Deşi a încercat din răsputeri, nu ştie cum şi nici unde să-l găsească.Iar amintirile cele puţine pe care le mai are se luptă să rămână vii.
Silvia visează că, într-o zi, pe strada unde se juca, Florin se va întoarce s-o caute. Nu mai are nici fotografii în care să-l privească. Şi-ar fi dorit ca viaţa ei să arate altfel şi să-i poată oferi totului ei… un cămin. Rămâne, însă, optimistă. În fond, doar asta mai are. Crede în bine şi speră.
