După succesul răsunător pe care l-a avut în Turcia, producţia “Putere şi Glorie” („Diriliş: Ertuğrul”) a ajuns şi în România la Prima TV. Drama istorică urmăreşte povestea lui Ertuğrul, cel care a pus bazele Imperiului Otoman.
Povestea lui Ertuğrul se desfăşura pe două planuri. Eroul este nevoit să se împartă între datoria faţă de oamenii din tribul Kayi şi dragostea pe care i-o poartă tinerei Halime. Sacrificiul, curajul, generozitatea, inteligenţa, aptitudinile de luptător, capacitatea de a gândi strategic, compasiunea şi sensibilitatea sunt calităţile care îl ajuta pe Ertuğrul să treacă peste toate greutăţile pe care le va întâmpina, atât din partea duşmanilor cât şi a fratelui său şi a unora dintre membrii tribului.
Serialul este unul captivant, scenele de lupta fiind extrem de intense. Odata la 3-4 episoade sunt scene de luptă de o intensitate superbă. Filmul este făcut în aşa fel încat războinicii lui Ertugrul (3 la număr, depinde de cum se împart pe misiune,) să facă faţă de fiecare dată la câte 10-20 de cavaleri per căciulă de oaie. Astfel, Dogan, Turgut şi Bamsî nu sunt numai fraţi de cruce, dar ei înşişi personaje în sine, despre care s-ar putea vorbi separat. Un fel de Athos, Porthos şi Aramis, în care Dogan este cel înţelept, Turgut este războinicul romantic a căruit armă preferată este toporul şi Bamsî, un războinic aparent încet la minte, care pune întrebări tembele (cel mai iubit războinic Alp de către telespectatori – la un moment dat, dispăruse din serial, revoltă, lacrimi şi suspine, l-au adus înapoi, l-au înviat din morţi – chiar nu se poate să ridici Turcia fără Bamsî).
Scenele sunt ajutate şi de o coloană sonoră ritmată, care te trimite cu gandul la luptă, la acţiune, la hai să ne trezim din morţi. Alpii zici că dansează, nu se luptă, iar războinicii lui Ertuğrul sunt de o sălbăticie minunată. N-au teamă de nimic. Se aruncă asupra templierilor ca nişte saltimbanci, cu pletele şi bărbile lor în vant, cu strigăte de luptă şi încruntături care ar băga în sperieţi pe oricine, mai puţin pe telespectatori, care ştiu că orice-ar fi, aceştia sunt de partea binelui.
Se aud sunete de săbii, şuierături de săgeţi şi pocnete de ţeastă. Şi fiecare are stilul lui. Toporul lui Turgut îi e nelipsit de la brîu, Bamsî se luptă cu tot trupul, cand se aruncă ăsta pe inamici, numai nasul nu-i intră în luptă, în rest e ca şi cum s-ar prăbuşi un trunchi de copac peste nişte furnici. Şi se mai aude pe fundal un HEI! de pe coloana sonoră, de-ţi vine să iei şi tu pe cineva la bătaie.
Lui Ertuğrul, de pildă, îi place să frigă picioare în burtă, deşi ştiu că e film şi nu e nimic altceva decat un act artistic, mă doare pe mine burta cand văd cum se duce cizma lui fix în plexul solar al duşmanilor. Şi-apoi mai vine cu un dos de palmă de ai impresia c-o să-i zboare bietei victime capul din gat şi se va prăvăli în sufrageria ta lăsand dare de sange pe tot covorul. Citeste continuarea pe mala-hierba.com.
Putere si glorie: Cu strigat de lupta tot inainte
