Sunt foarte mulţi cei care spun că un copil timid nu va fi un adult de succes, ci unul introvertit şi fără pic de încredere în el. Dar oare chiar aşa stau lucrurile?
O să ţi se pară ciudat, poate, dar eu nu cred că există copil timid. Şi eu am un copil care este privit de mulţi ca fiind timid. Chiar şi eu am făcut cândva greşeala de a-l considera aşa. Dar, în timp, mi-am dat seama că lucrurile sunt altfel.
Ştiu, la prima vedere, un copil care se ascunde după un părinte atunci când este întrebat cum îl cheamă sau care lasă privirea în jos când i se vorbeşte este catalogat imediat ca fiind timid, asta ca să nu zicem că mulţi gândesc despre copilul în cauza că este prost crescut. Partea cea mai interesantă este că pe cât de ofensaţi se simt cei cărora copilul nu le răspunde în niciun fel, de zece ori mai mult se simte stânjenit părintele. Iar ”timiditatea” îi este imediat la îndemână pentru a scuza comportamentul copilului.
Se simt invadaţi
Dar hai să ne distanţăm puţin de privirile pline de judecată ale celorlalţi şi să privim puţin imaginea de ansamblu. Când şi cum apare această timiditate? Păi, eşti împreună cu copilul şi mergi într-o vizită sau te întâlneşti pe stradă cu un cunoscut. Pentru tine, ca adult, este un cunoscut. Pentru copil, în schimb este un străin. Chiar dacă e mătuşa, vecina sau chiar bunica, pentru copil în afară de mamă, tată şi eventual adultul – bona sau bunic – care are grijă de el în fiecare zi, când părinţii sunt la muncă, toţi ceilalţi sunt nişte străini. Îi vede rar, nu îi cunoaşte ca oameni mai deloc – decât că este mătuşa sau prietena X, nici ei nu-l cunosc prea bine pe el – decât din pozele de pe Facebook, deci nu există o relaţie care să îi confere copilului o anumită siguranţă de exprimare.
Citeşte mai multe despre acest subiect AICI.
