Destinul lui Ioan Petru Culianu este strâns legat de modul brutal în care s-a sfârşit. Aşa cum adesea a fost supranumit, de mai mulţi filosofi ai lumii, „urmaşul lui Mircea Eliade“, a primit, pe nedrept, şi stigmatul de „celebru istoric al religiilor, asasinat într-o toaletă a facultăţii“. Crima a rămas neelucidată până azi. Un lucru rămâne limpede: dispariţia catastrofală, prematură, a curmat însă traseul aflat la început al unui român de geniu.
Pe 21 mai 1991, atmosfera de la Divinity School, Institutul Teologic al Universităţii din Chicago, era destul de agitată. Membri ai facultăţilor, profesori, cercetători savanţi, dar şi alţi oameni care munceau pe lângă birourile şi laboratoarele universităţii, umpluseră campusul curioşi de noutăţile de la târgul anual de carte. În faţa clădirii în stil gotic, denumită „Swift Hall“, studenţii stăteau de vorbă în grupuri, ademeniţi de mult-aşteptatul aer de sfârşit de semestru.
Ora despre gnosticism
Dincolo de ziduri, în sala 202 din Swift Hall, Ioan Petru Culianu, în calitate de Visiting Proffesor la Divinity School, îşi încheia cursul de „Elemente fundamentale de religie comparată“. Tema aleasă pentru acea zi: gnosticismul. Le vorbea studenţilor despe textele Nag Hammadi, despre care spunea că „aidoma unei intrigi poliţiste clasice, aceste manuscrise au fost tăinute secole de-a rândul deoarece ofereau interpretări ale Bibliei, constituindu-se astfel ca o provocare la adresa ideii de adevăr propovăduite de Biserica Creştină“. Înainte de a-şi închide cărţile, voia să mai citească încă două rânduri din prologul unuia dintre texte: „Acestea sunt ofrande aduse unei ordini ideale care transcende complet viaţa aşa cum o cunoaştem noi. (...) Oricine află interpretarea acestor texte nu va fi supus morţii.“ Studenţii nu păreau să înţeleagă neapărat.
După curs, Culianu şi câţiva studenţi au plecat spre târgul de carte. Unul dintre absolvenţi, emoţionat pentru că în acea după-amiază avea prima susţinere a tezei de licenţă în faţa profesorilor de la facultate, căuta sfaturi la cel mai apropiat prieten dintre profesori. „E doar un rit de trecere“, i-a spus Culianu lui Alexander Arguelles, pe care l-a bătut încurajator pe umăr. „N-ai de ce să te temi. O să te descurci bine. Ne vedem peste câteva ore.“
Planurile
De mai multe săptămâni, Culianu era foarte ocupat. Făcea şi desfăcea o mulţime de proiecte diferite. Cu câteva zile în urmă, organizase o conferinţă internaţională despre „călătoriile de după moarte“, unde avusese, printre invitaţi, cercetători de la Barnard College, Princeton şi Harvard. „Alte tărâmuri. Moarte, extaz şi călătorii în lumea de dincolo în cercetarea contemporană“ era prima întâlnire academică pe teme de religie care avusese loc în campus după mulţi ani. Urmau să-i fie publicate trei lucrări – o carte despre călătoriile în lumea de dincolo, o alta despre gnosticism şi un dicţionar al religiilor. Era titularul a două cursuri, unul despre „Călătorii în lumea de dincolo şi experienţe extrasenzoriale“, iar celălalt de „Elemente fundamentale de religie comparată“. Era coordonatorul câtorva teze de doctorat. Voia, în curând, să facă prima vizită, după nouăsprăzece ani, acasă, în România. Şi, în fine, plănuia să se căsătorească, pentru a doua oară.
De fapt, plecarea îl măcina şi o amânase deja de câteva ori. Sora lui, Tereza, pe care Culianu o alinta „Tess“, şi cu care obişnuia să vorbească noaptea târziu la telefon, insista să vină cât mai curând. El se tot răzgândea. Cu câteva zile înainte, îi dăduse de înţeles că e ameninţat de un grup de extremă drepta din ţară. Şi, deşi nu renunţase la biletele de avion, treaba asta părea că-l îngrijora mai mult decât lăsa să se vadă.
Pe 21 mai, pe la ora unu fără un sfert, Culianu se afla în micul local de la subsolul clădirii Swift, acoperit de zumzetul studenţilor care îşi beau cafelele daneze, Kona. A stat puţin la discuţii cu colegii şi studenţii săi, urcând apoi treptele scării principale până la etajul al treilea, în capătul coridorului. Voia să-şi întrebe secretara dacă avea mesaje şi să-şi ridice corespondenţa.
Dintre cei trei membri ai facultăţii în serviciul cărora se afla, secretara Gwen Barnes îl prefera de departe pe Ioan Culianu. Pentru că îşi amintea când e ziua ei de naştere şi obişnuia s-o salute cu un energic „Bună dimineaţa, Gwedolyn!“. Culianu o invitase chiar să-i fie editor asociat la revista trimestrială „International Journal for Cognitive Studies in the Humanities“. Uneori, mergeau împreună la prânz, iar printre discuţiile plictisitoare despre acte ce trebuie semnate şi lucrări, el o încuraja să-şi ia masteratul. De doisprezece ani de când era secretară în universitate, Barnes avea suficiente motive să ştie că o asemenea atitudine nu era deloc banală.
Gwen Barnes era la biroul ei, cu căştile în urechi. Asculta vocea monotonă a unui alt profesor, care dicta un capitol de carte, când o altă colegă cu ea în cameră i-a făcut semn încruntată. „Ai auzit?“. „Eşapamentul unei maşini“, a spus atunci o altă secretară aflată cu ele în încăpere. „A sunat ca o pocnitoare. Doar că mai ascuţit...“, a mai zis ea.
Pocnetul de la ora unu şi câteva minute
Profesorul Jerry Brauer se afla în biroul său din colţul coridorului. Purta papion şi se pregătea pentru seminar. Ceasul arăta ora unu şi câteva minute când a auzit un pocnet puternic. Gândul îl neliniştea. Ce putea să fie? Ţeava de eşapament a unei maşini? Strada era prea departe. Împuşcătură? Nu se poate. Doar se afla în Swift Hall şi era unu la amiază. După un timp, s-a hotărât să meargă până la baie. A împins uşa cât să vadă interiorul încăperii cu despărţiturile albastre, gresia galbenă şi lumina aceea fluorescentă. Jim Egge, un student de-al lui, se uita pierdut la a doua cabină de la fereastră. Dedesubtul uşii se vedea o mână cu degetele închircite ieşind din manşeta unei cămăşi turcuoaz. „S-a întâmplat ceva îngrozitor!“, a strigat Egge la profesorul său. „Văd şi eu. Trebuie să facem ceva!“ „Am chemat deja ajutoare. Doctore Brauer, e mort!“.
Gwen Barnes nu auzise împuşcătura. Aflase despre ea de la o altă colegă. Cu toate că se afla la câţiva metri de toaletă, nu se gândise nicio clipă că putea fi un foc de armă. A mers în toaleta bărbaţilor, privind încremenită scena – gresia colorată în negru şi galben, mâna şi un ceas care îi părea totuşi cunoscut. N-a putut să stea mai mult de câteva clipe.
Numele spus pe litere
Mai târziu, a văzut omul decedat pe targă. În ciuda hainelor – pantaloni kaki, cămaşă turcoaz cu dungi, cravată gălbuie, şosete brodate cu maro închis – şi a ceasului, nu şi-a dat seama cine era. Pe la ora două după-amiaza, un poliţist din Chicago i-a cerut voie să dea un telefon. În timp ce vorbea cu o altă secretară, l-a auzit cum spune un nume pe litere: „C-u-l-i-a-n-u!“.
În Cambridge, Massachusetts, Hillary, logodnica lui de 27 de ani, dormea. Obişnuia să discute de multe ori cu Ioan după ce se trezea din somn, ca să-i povestească vreun vis sau ca să-i explice vreun amănunt semnificativ legat de un viitor plan editorial. A trezit-o brusc sunetul telefonului. Era Wendy Doniger, colega lui Ioan şi deţinătoare catedrei „Mircea Eliade“ la Divinity School. Vestea a încremenit-o. N-a plâns. Şi-a amintit însă un lucru pe care-l mai discutase şi cu prietenii ei. Trebuie să ai un mit în viaţă, îi spusese el cândva, o poveste pe care o descoperi şi din care trăieşti şi la care revii în momentele cele mai întunecate ale existenţei. Niciodată însă nu-şi făcuse timp să găsească acel lucru.
„Împuşcătură ca o execuţie de gangsteri“
Reconstituirea zilei de 21 mai 1991 şi minutele scurse după ora unu după-amiaza, fiecare colţişor din clădirea Divinity School a Universităţii din Chicago, din toaleta bărbaţilor, propria mustrare a profesorului Brauer de a nu fi ieşit mai repede pe culoar, amintirea ultimelor vorbe primite din partea profesorului preferat – „O să te descurci bine!“ n-au fost doar investigaţiile poliţiştilor din Chicago. Ted Anton, profesor de jurnalism la Universitatea din Chicago, în cartea sa „Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu“ a redat, pe baza a sute de interviuri realizate cu prieteni, studenţi, familie, atmosfera agitată din 21 mai din campusul Universităţii. Şi nu din cauza târgului anual de carte.
Prin holurile facultăţii, în ziua aceea, umbla zvonul, ca în telefonul-fără-fir, că profesorul Culianu s-a sinucis. Era însă de neconceput pentru oricine că „unul dintre cel mai fericiţi profesori de pe aici“, cum spunea unul dintre studenţi, să facă asta. Ioan Petru Culianu a fost împuşcat în cap cu o armă de calibru mic, un Beretta 25, de la o distanţă mică – 25 de centimetri. Medicul legist Robert Stein spunea, în cartea lui Ted Anton, că „nu este uşor să faci acest lucru de la aşa o distanţă“, vorbind despre o „împuşcătură de expert, ca o execuţie de gangsteri“. Ioan Petru Culianu avea 41 de ani.
Citeste mai multe legate de acest subiect pe adevarul.ro.
Romani de geniu. Moartea misterioasa a celui mai promitator istoric al religiilor, supranumit si urmasul lui Mircea Eliade
