„Adevărul“ continuă campania dedicată primarilor pe care i-am votat în ultimul sfert de secol. Azi - Viorel Lis, cel care a avut Capitala pe mână timp de trei ani, pentru ca apoi să se reprofileze în clovn al emisiunilor mondene. Lis recunoaşte că se compromite la televizor pentru bani: „Pentru că n-am furat ca primar, viaţa mă obligă la d-astea“.
Viorel Lis a fost primar general al Bucureştiului între 1997 şi 2000. Istoria lui e scurtă: a venit de nicăieri şi se pierde într-un nimic răsunător. La Revoluţie era inginer în Pipera. S-a înscris imediat în PNŢCD. În 1992, cum-necum, a prins un loc de viceprimar la Sectorul 2. În 1997, primarul Victor Ciorbea a fost desemnat premier, iar ţărăniştii n-au găsit altul mai bun pentru Primăria Generală a Capitalei. Pe refrenul „Continuaţi să votaţi schimbarea!“, Lis a câştigat alegerile locale în Bucureşti.
Ce se mai ştie din mandatul său? Că a dat case în stânga şi-n dreapta: a dat la boschetari şi la parlamentari, a dat la „Surprize, Surprize“, i-a dat şi iubitei lui, Oana, pe care a cunoscut-o în primărie şi pentru care a divorţat de nevastă. Oana avea 18 ani, Viorel - 53. Din amorul înfiripat pe holurile primăriei a rezultat unul dintre cele mai toxice cupluri mondene din România zilelor noastre.
Împins de la spate de mult mai tânăra lui soţie, Viorel Lis a ajuns bătaia de joc a parşivilor realizatori de emisiuni nocturne. Se vopseşte în verde, ca Shrek, joacă în scenete stupide prezentate ca scandaluri autentice, se scălămbăie prin cluburi alături de femei cu 50 de ani mai tinere. Însă Viorel Lis nu e doar un bătrân de 73 de ani care-şi termină viaţa într-un scenariu ridicol. E şi dovada că românii votează de multe ori cu ochii închişi. Când îl vedeţi noaptea la emisiuni vulgare, să ştiţi că ceea ce vedeţi este eşecul colectiv al bucureştenilor.
Adevărul“: Unde v-a prins Revoluţia?
Viorel Lis: Lucram ca inginer proiectant pe platforma Pipera, iar când am auzit că sunt manifestaţii am sărit gardul împreună cu un coleg şi ne-am alăturat. În faţă la Ciclop s-a auzit ca şi cum a tras cu tancul, iar eu am căzut jos şi m-au călcat în picioare. Am avut o coastă..., nu fracturată, dar lovită rău. Apoi m-am urcat pe un tanc şi m-am dus la Televiziune. Mă emoţionez când îmi aduc aminte.
Când aţi intrat în politică?
După Revoluţie, primul lucru a fost să mă înscriu în PNŢCD, pentru că şi tata fusese ţărănist. În 1992 s-au făcut propuneri pentru alegeri locale, dar eu nu ştiam ce înseamnă să fii primar. Puteam să cer la Sectorul 2, dar eram speriat. Am zis că îl am pe unul Popovăţ, care e foarte deştept, şi l-au pus pe el. Iar eu am devenit viceprimar la Sectorul 2.
Deci la partid se discuta aşa, pe un colţ de masă, cine să fie primar...
Pe mine mă întrebau dacă vreau şi eu eram speriat. Crin Halaicu a fost mai curajos. Când s-a discutat cine să fie candidat la Primăria Generală, a ieşit în faţă şi a zis: „Eu, eu”. Pe mine mă întrebau şi eu ziceam că nu, că e prea mult pentru mine.
Am mai auzit această variantă, că în primii ani după Revoluţie câştiga cine avea tupeu şi se băga în faţă.
Da, aşa a fost. Nu era un control al inteligenţei, al cunoştinţelor, să se întrebe cineva dacă poţi să fii un administrator bun. Atunci cam aşa era, care era mai curajos.
